Aş fi vrut să nu scriu niciodată acest editorial. Pentru că voi scrie despre cum e să plonjezi dincolo de mizerie, e o cufundare a cititorului într-o zonă neagră şi rece şi urât mirositoare, o fosă septică defectă, un urinal stricat, numit relaţia dintre politic şi mass media. Cu aplecare asupra oraşului nostru. Să nu se înţeleagă din asta că încerc să scriu o istorie a presei arădene post revoluţionare. Sunt alte somităţi literar-artistice care par a avea un interes pur ştiinţific (ha ha) în a derula o astfel de intreprindere istorică. Nu, eu rămân la observaţie, la feeling, şi la legarea celor două. Voi reveni la cercetarea istoriei presei revoluţionare, mai ales că-mi place maxim personajul care scrie despre acest aspect.
Miercurea trecută, primesc un telefon. Salut Basil, salut cunoscutule om politic arădean. Basil, la unu avem conferinţă de presă. Da, dar e 11:34. nu pot fizic să ajung la tine până la ora 13. hai, mă, fă un efort, de dragul meu. Aş vrea, dar la unu sunt la altă conferinţă de presă, unde am fost invitat de ieri. Respiraţie grea în receptor, efectiv îmi aud interlocutorul gândind. Apoi, momentul zero, cel al argumentului suprem: hai, Basil, că avem şi pizza. Pauză. Torent intern de dumnezei şi paşte şi morţi, refuz relativ politicos. Stop joc. Trec de momentul iniţial, dureros de penibil, al unei jigniri comparabile cu o flegmă de grof în obrazul iobagului mai curat şi mai cinstit şi, evident, mult mai educat, şi caut răspunsuri. Oare de ce cred politicienii din urbea noastră că jurnaliştii sunt o gloată de fomişti alcoolizaţi şi curviţi? Oare chiar aşa suntem? Oare asta e valoarea scriiturii noastre? De fapt, cât costă un verb? Cât daţi pe o frază?
Pentru că valoarea jurnaliştilor a scăzut direct proporţional cu valoarea oamenilor din politică şi, mai ales, odată cu prăbuşirea oraşului. Armate de scriitori de duzină, în slujba unor papagali căpătuiţi, pătrunşi de importanţa lor, complet ireală. E o situaţie absolut jenantă, când întreaga zonă a jurnalismului şi politicului se rezumă la un compost de incoerenţă, incompetenţă şi nesimţire. Cam asta se vede din afară. Adevărul e altul. În ultimii ani, s-a lucrat mult, de către politicul local, la distrugerea valorii în jurnalism. S-a înfiinţat, în schimb, o specie de hoitari, ziarişti de ameninţare le zic eu, plătiţi la limita subzistenţei, cărora li se cere foarte puţin în termeni de calitate, dar li se cere să fie buni aruncători de căcat, oameni cu caracter dincolo de îndoielnic, cam ca al aşa zişilor politicieni care le aruncă fărâme de la o masă pe care au ocupat-o cu japca. Atunci când îmi amintesc de valoarea jurnalismului de acum douăzeci de ani, versus ce se întâmplă acum, singura comparaţie care îmi vine în minte acum, e asta: e ca şi cum te-ai culca cu Angelina Jolie şi te-ai trezi cu Mircea Purcariu.
Plus că importanţa pe care şi-o dau o grămadă de aşa zişi politicieni e mult peste ceea ce înseamnă ei/ele în plan real. E ceva spectaculos de lugubru în stilul ăsta de a nu face şi a nu spune nimic, de a semiexista politic doar pe grupuri de Facebook şi în conferinţe de presă penibile, mai ales acum, când e anotimpul promisiunilor, când cetăţeanul e totul, când se promite luna de pe cer, cu nişte texte de n-ai băga în aşternut nici o copilă din Hăşmaş cu handicap locomotor sever şi retard psihic major. Şi cel mai enervant e că, în oceanul acesta de dezastre, sunt şi oameni de calitate, oameni care ar putea face ceva, unii chiar încearcă, şi se scufundă sau devin jegoşi ca şi cei din jurul lor. Acelaşi lucru şi la noi, scribii. Pentru că noi, sau mai bine zis voi, cei din presă, ar trebui să fiţi o interfaţă între politic şi cetăţean. Ar trebui să găsim acei oameni de calitate, care încă mai populează partidele (dacă vreţi exemple, vi le pot da), şi împreună, să ridicăm atât miza jocului, cât şi valoarea sa. N-ar trebui să ne poată cumpăra cu o pizza, şi nici ei nu ar mai fi cumpăraţi cu resturi de la vălăul potentaţilor.
Ceva îmi spune că nu se va întâmpla aşa. Îmi pare rău de pe acum pentru agresivitatea discursului. Unul dintre puţinii oameni politici de valoare de aici îmi atrăgea atenţa, cu stil, asupra acestui aspect. Însă trebuie să remarc cât de multă dreptate avea un amic, destul de implicat în viaţa urbei, care-mi spunea, deunăzi: chiar dacă scrii bine, tot degeaba.
Aş vrea să cred că nu are dreptate. Aş vrea.
