De peste douăzeci de ani am o legătură strânsă atât cu mass media, cât şi cu politicul. E, probabil, blestemul meu existenţial, nu întotdeauna neplăcut, dar asta e, la altceva am fost mult mai rău. În anii ăştia, am văzut multe, am cunoscut mulţi, şi-am auzit foarte multe. Oameni au venit, oameni au plecat. Un singur lucru a rămas şi s-a multiplicat pâna la a deveni ubicuu. Zvonul.
Ah, zvonul, această constantă, atât în politică, cât şi în presă, acest must have al românilor! Cu cât oraşul e mai mic, cu atât populaţia se bazează mai mult pe zvonuri. Informaţie, adevărată sau nu, pusă la dispoziţia unui auditoriu şi propagată apoi spontan, o informaţie ce se doreşte a fi autentică şi cu caracter de noutate, cu posibilităţi minime de verificare, de cele mai multe ori tendenţioasă, care circulă paralel şi în mod frecvent în contrasens cu informaţiile transmise prin mijloacele oficiale de comunicare. Cam asta ar fi definiţia, hai să îi spunem oficială. Ceea ce e important, la un zvon, după părerea mea, e corelarea conţinutului său cu speranţele şi aşteptările. Pentru că despre aşteptări e vorba.
Iertat îmi fie stilul vag, dar vreau să creez şi eu un zvon, dar unul aşa, mai intelectual, să pun publicul să-şi folosească sinapsele şi să creeze punţi neuronale noi.
Problema e că zvonurile au distrus, şi probabil vor mai distruge, organizaţii puternice. Oameni puternici. Partea de-a dreptul îngrozitoare e faptul că, chiar dacă zvonul este orfan, la capătul său se află cineva. De obicei, un cvasinecunoscut. Din punct de vedere al profilului psihologic, individul care răspândeşte zvonuri are, în general, o poziţie marginală în reţeaua sa relaţională. Este izolat, şi, de aceea, atent la a prelua informaţii din surse neoficiale pe care le poate valorifica sub forma bârfei şi a zvonului. El vede potenţialul fructificării acestor informaţii care îi oferă, pentru o scurtă perioadă, o poziţie centrală în grupul de apartenenţă. Ajunge să fie cineva. Părerea lui contează, cel puţin pe moment. Doar că, din ceea ce am văzut eu, tipii de genul ăsta dublează cu laşitatea. Anonimatul le vine ca o mănuşă. Răstălmăcirea stă lângă, ca laptele negru al diavolului. De fapt, mai ales atunci când vorbim de politic, zvonul înseamnă a injecta o infectă îndoială. Care creşte şi distruge tot.
Şi apoi, apar răspândacii. Iar aceştia sunt o armată. Oameni din toate păturile sociale, avizi de orice fel de noutate cu tentă negativă, pe care o pot umfla, întinde, lăţi, după dorinţa şi, mai ales, după talentul personal. Un răspândac bun poate duce un zvon la douăzeci de receptori pe oră. Acum, că avem şi social media, multiplicarea unui fake – news, de provincie sau nu, e o chestiune de secunde. E de-a dreptul înspăimântător. Cu atât mai înspăimântător e momentul în care un zvon e transmis ca şi cum ar fi propagat un om a cărui părere este apreciată de mulţi. Pentru că devine, dacă nu adevărat, cel puţin plauzibil. Iar în momentul acela se schimbă şi profilul răspândacului. Oamenii normali şi buni devin lianţi ai acestei pânze a minciunilor. Care se amplifică, şi înghite pe toată lumea.
De mic, m-am întâlnit cu zvonul. De la cel legat de faptul că Ceauşescu e, de fapt, bun, şi Leana şi gaşca ei ne ţin în foame şi întuneric, până la cel cu teroriştii din decembrie 89. am crezut că, într-o perioadă în care avem acces la informaţie, vom scăpa de boala asta. Am greşit amarnic. În 2004, am văzut cum se pot câştiga alegeri dacă ştii să dezvolţi un zvon. În 2009, am avut ocazia să mă trezesc într-un cuib de viespi, în mijlocul alegerilor pentru europarlamentare, o zonă hipermăcinată de zvoneri şi răspândaci. Acum, văd aceleaşi lucruri, şi nu mă întristez, ci mă îngrozesc. Înţeleg importanţa zvonului în lupta dintre partide sau entităţi în antiteză. Ce nu înţeleg e apariţia zvonului înăuntrul formaţiunilor politice, cu scopul de a distruge imaginea sau relaţia unui coleg, în ideea că nu se câştigă nimic în schimb. Doar pentru plăcerea de a cunoaşte un neadevăr devenit cutumă.
