Al Doilea Război Mondial a început în Extremul Orient cu circa doi ani înaintea războiului din Europa. Unii istorici consideră că Al Doilea Război Mondial a început de fapt odată cu agresiunea Japoniei împotriva Chinei, în vara anului 1937. Un prim incident între cele două țări a avut loc în 7 iulie 1937, pe podul Marko Polo, la sud-vest de Beijing. Un alt incident s-a petrecut la 9 august, la Shanghai, pentru ca la 13 august navele de luptă japoneze să bombardeze cartierele chinezești din Shanghai. Din acest moment, cele două țări din Extremul Orient s-au aflat într-un război necruțător în care vor exista milioane de morți, răniți și prizonieri Aceștia din urmă vor avea o soartă crudă, cum nu se va mai întâlni niciunde în altă parte.
Codul „Bushido”
În armata japoneză funcționa încă din timpuri străvechi Codul Onoarei, „Bushido”, conform căruia fiecare soldat era direct răspunzător în fața împăratului. Instrucțiunile militare puneau accentul pe supunerea absolută, iar retragerea nu era permisă în nici o circumstanță. Onoarea militară era însușirea de bază a soldatului nipon iar moartea în numele Împăratului era prescrisă în orice împrejurări. Aceste „calități” au determinat o rezistență fanatică, dusă până la extrem. Piloții de avioane executau atacuri Kamikaze asupra navelor aliate în ultima parte a războiului. Tenacitatea, spiritul de sacrificiu, fanatismul nu au fost doar „calități” ale soldaților japonezi, cum s-ar crede, ci au fost specifice tuturor popoarelor din Extremul Orient, ca o componentă a culturii lor milenare.
Tenacitatea chinezilor
În regiunea Shanghai-ului, ca majoritatea altor japonezi, generalul Watanabe era surprins de tenacitatea apărătorilor chinezi și de numărul mare al celor care erau hotărâți să moară pentru cauza lor. Atunci când putea să inspecteze cazematele chineze cucerite, era copleșit de felul în care apărătorii morți zăceau pur și simplu întinși în straturi. Trăsăturile copilărești ale chipurilor lor arătau că, de fapt, cei mai mulți dintre ei nici măcar nu împliniseră douăzeci de ani. Unele dintre cadavrele chinezilor încă își mai strângeau în mâini armele, iar japonezilor le era adseori imposibil să le smulgă. Era, spuneau ei, ca și cum fantomele celor căzuți s-ar fi întors ca să opună rezistență. O altă mostră despre violența chinezilor este dovedită la Tongzhou. În timp ce comandanții japonezi pregăteau ofensiva în jurul orașelor Beijing și Tianjian, cea mai mare parte a trupelor staționate la Tongzhou a fost scoasă din garnizoane, căci plănuiau să le implice în atac. Aceasta a fost oportunitatea pe care o așteptau doi ofițeri ai poliției auxiliare, loiali Chinei. În zorii zilei de 29 iulie (1937) cei doi și-au trimis oamenii în stradă. Săbiile lungi au sclipit în lumina palidă a lunii, în timp ce înfricoșătorul îndemn „Ucide, ucide” răsuna pe străduțele înguste. Majoritatea bărbaților japonezi au fost decapitați, iar ceea ce a urmat a fost mai degrabă un măcel decât o luptă. Furia acumulată în ani de zile se revărsa acum ca o orgie de sânge. Ofițeri de poliție chinezi tăiau brațele femeilor bătrâne și le violau pe cele tinere, înainte de a le străpunge organele genitale cu baionetele. Altora le tăiau capetele și le atârnau în coșuri de răchită pe parapete.
Soldații japonezi care au dat năvală în Tongzhou după masacru au descoperit un spectacol înfiorător: „Am văzut o mamă și un copil măcelăriți. Degetele copilului fuseseră ciopârțite”, povestea maiorul Katzura Shizhuo. Un supraviețuitor povestea pentru cotidianul Asahi Shimbun despre torturile la care fuseseră supuși unii dintre civili înainte de a fi asasinați: „Am văzut un bărbat care era târât cu o sârmă. În primul moment, am crezut că era legat cu sârma, dar apoi mi-am dat seama că aceasta îi fusese introdusă prin nas”.
Omoruri și atrocități
Japonezii nu au fost cu nimic mai prejos, întrecând orice imaginație în materie de omoruri și atrocități. În Shanghai, în toamna anului 1937 se puteau întâlni cele mai cumplite imagini ale unui război extrem de sângeros și nemilos. Un ofițer de poliție, Sich, care dirija traficul dintr-un post înălțat deasupra străzii fusese ucis pe loc și atârna într-o parte a cabinei sale, cu turbanul încă strâns înfășurat în jurul capului. Un trăgător de ricșă fusese, deasemenea, lovit și împins aproape în întregime în scaunul pasagerului, iar expresia feței sale, cu gura deschisă, îl făcea să arate de parcă tocmai ar fi tras un pui de somn. Un băiat chinez rătăcea, debusolat, cu sângele țâșnindu-i dintr-o rană de la cap, din locul unde trebuie să-i fi stat cândva urechea. Unda de șoc a bombardamentului aruncase trecătorii pe cealaltă parte a străzii, pe trotuarul din fața magazinului Wing On. Acolo trupurile zăceau amestecate cu jucării strivite. O peliculă de praf alb fantomatic, acoperea întreaga scenă. Treptat, războiul se va extinde în toată Republica Chineză, japonezii având ca țintă principală ocuparea Nankingului, capiatala statului și a porturilor importante de la Marea Chinei. Până la jumătatea anului 1939, armata japoneză cucerise cele cinci provincii din nord-estul Chinei, avansaseră în China Centrală până la Hankou și cuceriseră toate porturile principale aflate de-a lungul coastei chineze precum și insulele apropiate. Pe 13 decembrie japonezii au spart zidurile orașului în trei puncte separate și au început jaful și omorurile. Zeci de mii de tineri au fost uciși în săptămânile care au urmat indiferent dacă erau sau nu în uniformă. Unii au fost pur și simplu mitraliați. Alții au fost decapitați, uciși cu baioneta sau îngropați de vii. Câțiva au fost împroșcați cu praf de pușcă și apoi înmuiați în gazolină și arși. Un jurnalist de la Tokio, Nichi Simbuna, a relatat cum soldații japonezi aliniau prizonierii pe zidul de lângă Poarta Chunghan și îi împungeau cu baionetele. Generalul japonez Matsui a intrat în Nanking pe 17 decembrie 1939, trupele sale dedându-se la omoruri generalizate. Zile la rând, mii de trupuri neîngropate au acoperit străzile. Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul Îndepărtat a estimat ulterior că peste 260 000 de necombatanți au murit de mâna soldaților japonezi la Nanking. Japonezii nu s-au mulțumit însă cu omoruri. A avut loc și o campanie sistematică de incendieri și alte distrugeri. John Rabe, președintele german al Comitetului Internațional pentru zona de securitatea a Nankingului, a descris astfel starea orașului la 17 ianuarie 1940: „Taiping Lu, mândria Nankingului, care era anterior strada principalelor firme și ale cărei lumini nocturne erau asemenea celor de pe strada Nanking din Shanghai, este complet în ruine, totul fiind ars din temelii. Nici măcar o clădire n-a rămas intactă, doar mormane de moloz în stânga și-n dreapta. Fu Tze-Miao, fostul cartier al distracțiilor, cu ciainăriile și piața sa mare, este de asemenea complet distrus. Cât vezi cu ochii – nimic înafară de dărâmături!”
Fără milă și concesii
Războiul dintre China și Japonia a fost fără milă și concesii și s-a desfășurat pe spații mari, izolate unele de altele. Luptele cele mai intense s-au dus pentru stăpânirea Shanghaiului și s-au soldat cu mulți morți, răniți și prizonieri. Japonezii pretindeau public că toți prizonierii erau bine tratați, dar realitatea era complet diferită. Matsui Iwane (general japonez) menționa în jurnalul său că o unitate care repurtase un succes lângă Wusong luase 500 de prizonieri. Atitudinea provocatoare a captivilor i-a determinat pe japonezi să creadă că ar putea reprezenta o amenințare pentru securitatea lor. „Așa că au fost împușcați cu toții”, menționa Matsui. Spionul olandez Fremery menționa ceea ce el descria ca fiind un număr imposibil de mic de prizonieri de război. Japonezii pretindeau că dețineau câteva sute de prizonieri, dar Fremery se întreba dacă aceștia au existat vreodată.
Prizonierii chinezi aveau mici șanse să supraviețuiască. De regulă execuțiile se făceau prin decapitare. Locuitorii din Shanghai se obișnuiseră să vadă plutind pe fluviul Huangpu corpuri fără cap, înghețate în poziția îngenuncheat în care îi surprinsese momentul morții. Aceia erau însă cei mai norocoși. Au existat relatări conform cărora prizonierii chinezi răniți erau legați laolaltă, cu fața în jos, îmbibați cu benzină și apoi arși de vii. „Cadavrele lor aveau strălucirea lacului negru, iar membrele erau contorsionate”, era descrierea unor astfel de cazuri la scurtă vreme după bătălia pentru Shanghai.
Dar, ambele tabere își maltratau prizonierii. Mărturii ale existenței unui număr mare de prizonieri japonezi în China, care să fi fost ținuți în viață vreme îndelungată, practic nu există. Ofițerii scăpau de o mare bătaie de cap ordonând uciderea lor. Olandezul Fremery n-a văzut și n-a auzit niciodată vorbindu-se despre un singur soldat japonez care să se fi aflat printre cei 20.000 de soldați răniți, tratați în spitalele chinezești din regiunea Shanghai.
Masacrul de la Nanjing
Japonezii au ocupat Nanjing, capitala Chinei, în 13 decembrie 1937, după ce încercuiseră orașul, luând ostatici peste o jumătate de milion de civili și 90 de mii de soldați chinezi. Soldații s-au predat după ce li se promisese că vor fi lăsați în viață și astfel au fost făcuți prizonieri. Apoi, ofițerii japonezi au emis un ordin scris care prevedea: „Toți prizonierii de război vor fi executați”.
A urmat nebunia. Imposibil de înțeles și de relatat; șase săptămâni de omoruri sălbatice. Mii de prizonieri de război au fost decapitați, mitraliați, uciși cu baioneta sau arși de vii. Apoi, japonezii și-au îndreptat atenția către civili, luîndu-se la întrecere în omoruri, violând zeci de mii de persoane, mutilându-le și crucificându-le sau asmuțind câinii pe ele. Soldații japonezi s-au fotografiat lângă cadavre hăcuite, capete tăiate sau femei legate pentru a fi violate. Presa japoneză scria articole despre concursurile de omor ca și când ar fi fost vorba despre punctaje obținute la baseball și lăuda eroismul competitorilor. Istoricii estimează că soldații japonezi au ucis între 200.000 și 430.000 de chinezi, dintre care 90 de mii erau prizonieri de război, în ceea ce avea să fie cunoscut ca masacrul de la Nanjing O singură unitate din Divizia 16 ucide 15 mii prizonieri chinezi și o singură companie măcelărește 1300. Un diplomat german raporta la Berlin că, „înafară de execuții în masă cu focuri de mitralieră, erau folosite și alte metode de ucidere individuală, de exemplu să toarne benzină pe o victimă și să-i de-a foc.”
Soldații japonezi și-au pierdut treptat orice urmă de umanism în armată, deși în familie au fost crescuți în spiritul toleranței și milei. Japonezul Sone Kazuo fusese crescut de bunica sa, o credincioasă budistă devotată, care îl învățase că, în viață, cel mai mare păcat posibil era să ucizi o ființă. Când fusese mic, luase în serios acest lucru și se simțea vinovat când se întâmpla să calce din greșeală o furnică în dumul său spre școală. Dar toate astea rămăseseră undeva în urmă, iar el, la puțin timp după debarcarea armatei japoneze în Shanghai, decapitase deja primul său prizonier. Unitatea sa descoperise trei soldați inamici în timp ce atacau o poziție chineză. Inițial, au vrut să-i împuște, dar un soldat mai în vârstă, care luptase în nord-estul Chinei, a avut o idee mai bună. „De ce să nu le tăiem capetele” – spuse el. Apoi se întoarse spre Sone: „Rareori ai ocazia să tai capul cuiva. E o experiență pe care nu o vei uita curând. Domnule ar trebui să încercați asta”. Fiind comandant de grupă și aflându-se în fața soldaților săi, Sone n-a îndrăznit să-și arate slăbiciunea. A acceptat, iar soldatul mai vârstnic a preluat, nerăbdător, inițiativa, ordonând unui grup de ostași din apropiere să-i escorteze pe cei trei prizonieri până pe malul râului, unde i-a obligat să se așeze în genunchi. Sone a pășit în spatele primului prizonier și și-a ridicat sabia. Dintr-o dată, s-a simțit cuprins de panică, dar nu putea să dea înapoi. „Ucide”, a strigat el din toți rărunchii și a lovit cu o asemenea forță, încât sabia a tăiat dintr-o lovitură gâtul omului și trupul s-a îngropat în pământul din fața ghetelor sale. Capul retezat s-a rostogolit de pe dig ca o minge de fotbal și a căzut în apă cu o pleoscăitură înceată, aproape insesizabilă. Totul durase câteva secunde, dar Sone se simțea de parcă ar fi fost într-un vis în care totul se mișca doar cu încetinitorul. Soldații chinezi răniți erau împunși cu baioneta în locul în care zăceau. Ofițerii îi obligau pe prizonieri să îngenuncheze, apoi îi decapitau pe rând cu o sabie de samurai. Desemenea, soldații aveau ordin să facă exerciții cu baioneta pe mii de prizonieri chinezi legați de copaci. Procesul de dezumanizare a soldaților impus de Armata Imperială Japoneză începea îndată ce aceștia soseau în China din insulele natale. Un caporal pe nume Nakamura, care fusese recrutat ca soldat împotriva voinței lui, descrie în jurnalul său cum el și camarazii săi i-au obligat pe unii dintre recruții japonezi să se uite în timp ce ei torturau cinci civili chinezi până i-au omorât. Nou veniții erau îngroziți, iar Nakamura scria: „Toți recruții sunt așa, însă curând ajung și ei să facă același lucru”. Shimada Toshio, caporal, își povestea astfel botezul sângelui prin care trecuse când ajunsese cu Regimentul 226, în China: „Un prizonier chinez fusese legat la mâini și de glezne de doi stâlpi așezați de o parte și de alta a corpului său. Aproape 50 de recruți erau aliniați să-l străpungă cu baioneta. Probabil toate sentimentele îmi erau paralizate. Nu simțeam milă față de el. Apoi a început să ne roage: «Haideți. Mai repede». Nu nimeream locul potrivit. Așa că spunea «mai repede»”. Ceea ce însemna că dorea să moară mai rapid. Shimada pretindea că era dificil pentru că „baioneta rămânea înfiptă în el ca în Tofu”. Asemenea acte barbare din partea japonezilor se vor întâlni pe toată durata războiului din China, dar japonezii nu îi vor ierta nici pe soldații occidentali, americani și englezi, doar că masacrele vor avea o anvergură mult mai mică, pentru că și numărul lor era mai mic.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIV) | Masacrarea cazacilor
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIII) | Răzbunarea partizanilor sârbi
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XII) | Românii în Cehoslovacia
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XI) | Românii la Budapesta
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (X) | Distrugerea Germaniei naziste
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IX) | Eliberarea lagărelor din Vest
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VIII) | Bătălia pentru Ardeal
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI