Răzbunările colective exercitate asupra unor întregi populații sau grupuri sociale au devenit o practică frecventă la sfârșitul războiului. Acestea au fost mai violente acolo unde și comfruntările dintre beligeranți au fost mai nemiloase. În URSS au existat populații întregi de tătari, germani, musulmani deportate în ținuturi din Kazahstan sau Siberia pe motivul că ar fi colaborat cu inamicul german. Pe drumul bejeniei au murit zeci de mii dintre membri acestora. În Europa de Est au fost deportați spre vest din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria milioane de germani și de data aceasta cu mii, sute de mii de victime, dar cea mai crudă soartă au avut-o cazacii din Iugoslavia, care în mare parte au fost masacrați.
Cazacii predați lui Tito la Yalta
Situația cazacilor existenți în punga din nord-vestul Iugoslaviei, la granița cu Austria era foarte complicată. Ofițerii lor, veterani din războiul civil rus, trecuți acum de 60 de ani, au văzut invazia germană în Rusia ca pe ultima lor șansă de a-și recupera teritoriile cazace tradiționale. Acești oameni au luptat în Uniunea Sovietică, dar mai apoi s-au retras în Italia Republicii de la Salo. Cazacilor li s-a promis că ar putea crea „Cazacia” în Alpii italieni. Cazacii, care trăiau de mai bine de o generaţie în țările din vest, nu ar fi trebuit să fie repatriați pentru că nu erau supuşi acordului de la Yalta dintre URSS, SUA și Imperiul Britanic, dar au fost daţi lui Stalin ca un fel de bonificaţie umană, împreună cu copiii şi soţiile lor. Cazacii, după capitularea germanilor din Italia la 2 mai au pornit spre Austria, prin văile din Friuli. Aici s-au confruntat cu partizanii italieni și fac greșeala de a acționa violent împotriva civililor masacrând 51 de săteni în Avanzis și 23 la Ovaro.
Mărturii zguduitoare
„Tabăra cazacilor”, care număra 45.000 de oameni, s-a oprit în valea Lienz, pe râul Drava. În tabără erau luptători dar și femei, copii și bătrâni, care nu voiau să se întoarcă acasă, în URSS. Dar comandantul englez, maiorul Davis, după ce i-a scos pe ofițeri din tabără prin înșelăciune, a anunțat deschis că la 1 iunie 1945 se va face predarea forțată. A fost întâmpinat cu strigăte „Nu ne predați”. În centrul masei de oameni erau femeile și copiii, în jurul lor erau tinerii. De jur împrejur se vedeau icoane, steaguri negre și un altar cu o cruce mare. Ideea era că niște soldați nu vor îndrăzni să atace niște oameni care se roagă.
Englezii au adus tancuri și soldați. Prin megafoane i-au anunțat pe toți să urce în camioane. Mulțimea cânta slujba de îngropăciune, preoții ridicau crucile, tinerii au făcut cerc în jurul femeilor, copiilor. Englezii loveau cu patul armelor și cu bâtele, îi înhățau și îi aruncau în camioane. La fel au procedat și cu răniții. Sub presiunea celor care s-au retras s-a prăbușit podiumul pentru preoți, apoi mulțimea s-a repezit pe podul de peste Drava, tancurile engleze le-a tăiat calea, unii dintre cazaci s-au aruncat în râu cu familii cu tot. Prin împrejurimi o unitate englezească prindea fugarii și-i împușca. În aceleași zile, englezii au predat comuniștilor iugoslavi mii de inamici ca să fie împușcați și exterminați fără nici o judecată. Sarcina de a obliga pe ceilalți de a se preda inamicilor a revenit Pușcașilor Regali Irlandezi, fiindcă generalul maior Robert Arbuthnot decisese că aveau să protesteze mai puțin decât trupele engleze. În realitate, soldații au fost atât de tulburați de ordinele primite încât au fost la un pas de revoltă. Ofițerul lor comandant, David Shaw, a povestit că oamenii se văitau de mama focului, dar până la urmă tot s-au conformat ordinelor. „A fost oribil. Îmi amintesc cum femeile, unele însărcinate, se tăvăleau pe jos urlând. Oamenii mei lăsau puștile jos, le urcau pe femei în tren, apoi încuiau ușile și stăteau acolo în timp ce trenul pornea de pe loc și femeile țipau pe la ferestre”.
Maiorul Rusty Davies, care se împrietenise cu mulți cazaci își amintea și el: „Pe măsură ce indivizii de pe marginea grupului erau trași deoparte, cei rămași se strângeau într-un corp și mai dens și pe măsură ce-i cuprindea panica se urcau unii peste alții. Rezultatul a fost o piramidă de ființe umane. O tânără care suferise tăieturi grave pe picioare, de la un geam spart, când fusese împinsă printr-o fereastră, descrie ce s-a întâmplat: <Lumea fugea….scoasă din minți de frică. Se amestecaseră toate: cânturile, rugăciunile, gemetele, țipetele nefericiților pe care reușeau să pună mâna soldații, plânsul copiilor și înjurăturile militarilor. A fost bătută toată lumea, chiar și preoții, care ridicau crucile deasupra capetelor și continuau să se roage>. În cele din urmă sarcina a fost îndeplinită. Câțiva s-au spânzurat în pinii din apropiere. Dar, cei mai mulți cazaci au ajuns în bou-vagoane sigilate, cu o singură fereastră mică și o singură găleată pe care să o folosească ca toaletă. T.P. Scott îi spuse comandantului său că situația era o poveste tare urâtă.” Maiorul Rusty a recunoscut: „Și acum îmi amintesc de ea cu groază.”
Alexandr Soljenițîn despre drama cazacilor
Dar iată cum descrie și Alexandr Soljenițîn acest act considerat trădare din partea englezilor. „În mai 1945, Anglia a predat Comandamentului Sovietic Corpul de Armată al Cazacilor (40-45 mii oameni) care își croise drum din Iugoslavia. Această predare avea un caracter perfid, în spiritul diplomației engleze. Cazacii erau hotărâți să se bată pe viață și pe moarte ori să plece peste ocean. Englezii le-au dat hrană intensiv, le-au distribuit echipament englezesc, le-au promis servicii în armata engleză, au organizat chiar parăzi și treceri în revistă. Așa că nu a părut nimic suspect când li s-a propus cazacilor să predea armamentul sub pretexul unificării lui. La 28 mai, toți ofițerii, peste 2000 de oameni, au fost convocați separat de soldați, în orașul Judenburg, chipurile la o consfătuire cu feldmareșalul Alexander privind destinul armatei.. Pe drum, ofițerii au fost înșelați, puși sub pază puternică (englezii i-au bătut până la sânge) apoi coloana de autobuze a fos încercuită de tancuri sovietice în Judenburg, a intrat într-un smicerc de autodube, lângă care se afla deja escorta cu listele în mână. Nu aveau nici măcar cu ce să se împuște, căci toate armele le-au fost luate. S-au aruncat de la înălțimea viaductului pe stânci și în apă. Dintre generalii predați majoritatea o formau emigranții. După asta, tot prin înșelătorie, au fost predați și ostașii de rând”.
(La 17 ianuarie 1947 ziarele sovietice publicau un comunicat privind executarea prin spânzurătoarea a generallor cazaci Piotr Krasnov, Șkuro și încă alți câțiva.)
Justificări engleze
Englezii își justificau politica de predare către partizani a refugiaților anticomuniști, argumentând că sârbii, croații, slovenii, rușii albi și ucrainienii erau în fond trădători care luptaseră de partea germanilor. E adevărat că până la 10 la sută dintre soldații care purtau uniforme germane, capturați în Franța după debarcarea din Normandia, erau ruși. Dar rușii aceia, dintre care mulți nu știau o boabă de germană și se predau englezilor bucuroși, ba chiar ușurați, fuseseră rareori motivați de vreun entuziasm față de Hitler. Mulți erau prizonieri de război de pe frontul de est. Dar, de unde era să știe un soldat englez pe cine să trateze ca prieten sau dușman. La fel gândeau și oficialii englezi care își vedeau doar propriile interese. Ministrul de externe englez, Anthony Eden, i-a promis omologului său sovietic de la Moscova, în septembrie 1944, că „toți cetățenii sovietici aveau să fie trimiși înapoi, indiferent dacă erau dispuși sau nu să se întoarcă”.
Winston Churchill și alți miniștri aveau unele îndoieli față de o astfel de politică. Lordul Selbourne, ministrul de ăzboi, i-a scris lui Churchill că trimiterea acelor oameni înapoi în Rusia va însemna pentru ei o moarte sigură. Dar, Eden i-a spus prim-ministrului că nu se pot permite sentimentalisme în acestă problemă. În fond, a susținut el, „persoanele respective au fost capturate în timp ce luptau în formațiuni militare germane, al căror comportament în Franța a fost de multe ori revoltător”. Și a mai adăugat: „În nici un caz nu vrem să rămânem cu atâția oameni în grija noastră pe termen nelimitat”.
Bilanț catastrofal în Iugoslavia
Se apreciază că, imediat după război, partizanii ar fi ucis 70.000 de colaboraționiști fiind din acest punct de vedere cel mai grav masacru dintre toate cele care s-au întâmplat în Europa, exceptând URSS. Potrivit conducătorului partizan Djilas, Tito ar fi ordonat să fie masacrați mii de membri ai formațiunilor colaboraționiste sârbe, croate și slovene văzând în asta o soluție pragmatică de vreme ce se temea că tribunalele n-ar fi făcut față unui număr atât de mare de investigații individuale. Estimările generale apreciind că astfel au pierit în jur de 60.000 de oameni.
În urma celor petrecute în fosta Iugoslavia a rezultat un număr uriaș de victime comparativ cu cele din restul Europei. Norman Davies în „O istorie a Europei” stabilește că în Iugoslavia au murit uciși în luptă sau decedați în urma rănilor 305 mii militari, iar numărul civililor uciși în timpul războiului s-a ridicat la 1.200.000 de oameni. Iosip Broz Tito susținea că numărul victimelor s-ar fi ridicat la circa 1.700.000-1.800.000 oameni, cifră probabil exagerată din motive politice. Acest ultim rezultat a fost prezentat de profesorul Vladeta Vučković, într-un document oficial din 1946. Vučković a admis că a calculat pierderile demografice de 1.700.000 oameni, incluzând numărul celor care au pierit de foame sau boli, cifra această fiind adoptată de delegația iugoslavă la Conferința de Pace de la Paris. Conferința de la Paris privind stabilirea reparațiilor de război a confirmat că în timpul războiului au fost uciși 1706.000 de locuitori ai Iugoslaviei, dintre care 75% prin împușcare sau prin alte metode de execuție folosite în lagărele de exterminare și în fabricile morții. Cu acest prilej Iugoslavia a pierdut 90.000 de specialiști în domeniile industrial și minier și 40.000 de intelectuali. Numărul persoanelor rănite și cu incapacitate de muncă a atins 425.000. Au căzut prizonieri de război peste 170.000 de persoane, 330.000 au fost forțați să lupte în trupele inamicului, 320.000 au fost internate în lagăre și 270.000 în tabere de muncă. Pagubele de război produse Iugoslaviei au fost evaluate la 61 miliarde de dolari. Dar, un studiu american din 1954 a calculat un număr de 1. 067.000 de morți. Profesorul sârb Kociovici, care trăia în Occident, și-a publicat rezultatele cercetărilor în 1985 ajungând la concluzia că au existat 1.014.000 de morți. Mai târziu, în același an, Academia Sârbă a stabilit că numărul morților a fost de 1.100.000 de morți. Iar, ca să dăm citire și calculelor venite din partea croată treebuie să arătăm că Vladimir Zerjavic stabilește numărul morților din fosta Iugoslavie la 1.027.000 persoane. Un bilanț catastrofal cum nu a mai existat altundeva. Poate doar în URSS.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIII) | Răzbunarea partizanilor sârbi
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XII) | Românii în Cehoslovacia
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XI) | Românii la Budapesta
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (X) | Distrugerea Germaniei naziste
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IX) | Eliberarea lagărelor din Vest
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VIII) | Bătălia pentru Ardeal
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
