Cu o regie inteligentă, un ritm lent și o tensiune psihologică subtilă, Steven Soderbergh oferă o experiență captivantă, departe de clișeele genului.
Steven Soderbergh ocupă un loc aparte în lumea regizorală.
În ciuda faptului că a produs câteva clasice îndrăgite, precum Ocean’s Eleven, Contagion și Solaris, este foarte rar adus în discuție, cel puțin atunci când îl compari cu contemporanii săi, precum David Fincher. O parte din acest lucru se datorează dorinței sale de a experimenta cu filmele sale, ceea ce le plasează adesea foarte departe de mainstream. Presence este un astfel de experiment – o dramă de familie meditativă, spusă din perspectiva unei fantome care bântuie casa personajelor.
În ciuda premisei, acesta nu este un film despre o casă bântuită.
Este o dramă centrată în jurul unei familii grav disfuncționale care, întâmplător, se desfășoară într-o casă bântuită. Prezența titulară ocupă, literalmente, un loc secundar în evenimentele filmului, acționând ca un surogat al publicului, prin intermediul căruia vedem cum se desfășoară viața de zi cu zi a acestei familii. Poate fără intenție, această perspectivă funcționează ca un comentariu asupra rolului publicului într-o operă de ficțiune, prezent ca un spectator invizibil în viața personajelor.
Acesta nu este un film ușor de vizionat. Deși interpretările sunt bune, ele nu sunt explozive și nu captează atenția într-un mod convențional. Există multe cadre statice și perioade lungi în care nu se întâmplă nimic. Acest lucru este intenționat, dar Presence este unul dintre acele filme fantastice care sunt prezentate pe nedrept ca fiind altceva de către departamentul de marketing.
Înainte de lansare, fiecare material promoțional despre acest film l-a prezentat drept „Cel mai înfricoșător film al anului”, când, în realitate, acesta nu este înfricoșător și nici nu încearcă să fie. Nu este terifiant în sensul tradițional, dar este profund afectiv, mai ales dacă intrați fără așteptări.
Aspectul remarcabil al filmului este atmosfera sa. Cinematografia și designul sonor creează o senzație obsedantă, care te ține în tensiune. Fiecare scârțâit, umbră și liniște stranie sporesc suspansul, făcându-te să simți că ceva terifiant se poate întâmpla în orice moment.
Interpretările sunt solide. Deși povestea nu inovează în domeniul horror-ului, execuția este ceea ce diferențiază Presence. Filmul știe cum să construiască un sentiment de groază fără să se bazeze pe sperieturi bruște, concentrându-se, în schimb, pe tensiunea psihologică și pe necunoscut.
Într-un fel, fantoma (și, prin asociere, publicul) are acces la unghiurile moarte ale personajelor și își asumă treptat un rol mai activ. Ideea camerei de filmat ca fantomă nu este, probabil, nouă, dar alegerile lui Soderbergh și mișcările camerei sugerează subtil că fantoma însăși trece printr-un proces de învățare înainte de a se face cunoscută – ceea ce are sens, dacă ne gândim de cât timp această fantomă este o fantomă.
Un aspect pe care trebuie să-l critic este coloana sonoră.
Deși nu este prost compusă (de fapt, mi s-a părut destul de bună), aceasta întrerupe imersiunea, deoarece este singurul sunet care nu este diegetic și este întotdeauna mult prea tare atunci când apare. Este păcat, deoarece momentele în care este utilizată ar fi fost mult mai eficiente dacă s-ar fi mizat doar pe zgomotele ambientale ale casei, lăsând actorii să transmită emoția. Spre sfârșitul filmului, există o scenă în care muzica este redată printr-un difuzor al unui personaj, iar acest lucru mi s-a părut o alegere mai potrivită – dacă s-a dorit cu adevărat utilizarea muzicii –, deoarece funcționează contextual.
În concluzie,
nu sunt sigur că acesta este unul dintre cele mai bune filme ale lui Soderbergh, dar este cu adevărat captivant pe măsură ce micile sale mistere se desfășoară. Așa cum mă așteptam de la o poveste cu fantome regizată de el, filmul este inteligent, elegant din punct de vedere vizual, din ce în ce mai sinistru și, din fericire, nu recurge niciodată la sperieturi ieftine sau la muzică stridentă.
