Romanul distins cu Premiul Pulitzer al lui Colson Whitehead, „Nickel Boys”, este o explorare devastatoare a nedreptății rasiale și a ororilor din sistemul școlilor de corecție. Este o poveste care merita o adaptare cinematografică capabilă să surprindă atât brutalitatea sa nemiloasă, cât și momentele sale de durere tăcută. Din păcate, versiunea regizată de RaMell Ross, deși ambițioasă, eșuează din cauza unor alegeri stilistice excesive, transformând povestea într-o experiență frustrant de inaccesibilă.
Filmul îl urmărește pe Elwood Curtis, un tânăr de culoare inteligent și idealist, condamnat pe nedrept la Academia Nickel, o așa-zisă școală de corecție care, în realitate, este un loc al abuzurilor și violenței sistemice. Prin ochii lui Elwood și ai prietenului său mai sceptic, Turner, suntem martori la ororile academiei. Sau, cel puțin, ar trebui să fim.
În loc să ne cufunde în atmosfera sufocantă a Academiei Nickel, filmul se bazează excesiv pe un stil vizual experimental, care ajunge să fie mai alienant decât captivant. Utilizarea constantă a prim-planurilor izolează fețele de decorul înconjurător, eliminând contextul esențial pentru înțelegerea scenelor.
Mai mult, filmul se sprijină pe o perspectivă subiectivă haotică—adesea fără a indica clar prin ochii cui privim—ceea ce creează o experiență dezorientantă și greu de urmărit. Uneori, camera rămâne poziționată chiar în spatele capului lui Elwood, ceea ce ne îndepărtează și mai mult de greutatea emoțională a momentelor-cheie. În loc să ne apropie de suferința personajelor, aceste alegeri stilistice fac ca filmul să fie dificil de procesat, chiar și la nivel narativ.
Deși abordarea neconvențională a filmului ar fi putut avea intenția de a amplifica intensitatea psihologică a poveștii, în realitate, aceasta o fragmentează, reducând scene care ar fi trebuit să fie profund emoționante la un haos vizual greu de descifrat.
Momentele de violență – esențiale pentru înțelegerea cruzimii de la Nickel – sunt estompate de o cameră tremurândă și adesea ilizibilă.
Rezultatul este un film care se luptă să își transmită temele sale cele mai cutremurătoare, nu din lipsă de fidelitate față de materialul sursă, ci pentru că alegerile sale stilistice interferează cu însăși povestirea.
Asta nu înseamnă că filmul nu are puncte forte. Distribuția tânără oferă interpretări puternice, în special Ethan Herisse în rolul lui Elwood, care reușește să transmită o determinare tăcută chiar și atunci când stilul filmului îi pune piedici. Și, în ciuda defectelor sale, Nickel Boys merită măcar apreciere pentru asumarea unor riscuri și pentru faptul că oferă o viziune distinctă. Însă, în cele din urmă, dedicarea filmului față de o estetică neconvențională îl transformă într-o experiență frustrantă și, adesea, alienantă.
În loc să mă lase prins în greutatea emoțională a poveștii, m-a făcut să fiu mai preocupat de execuția cinematografică, împiedicându-mă să mă conectez pe deplin cu tragedia desfășurată pe ecran.
Există o versiune a Nickel Boys care ar fi putut deveni o realizare cinematografică puternică și necesară. Din păcate, această versiune, în ciuda ambiției sale, este prea pierdută în propriile alegeri artistice pentru a face cu adevărat dreptate romanului lui Whitehead.
Citește și:
