Primul roman scris de Stephen King primește o adaptare cinematografică realizată de regizorul „Hunger Games”, Francis Lawrence, la jumătate de secol după ce a fost scris. Tendințele actuale din cinematografie și climatul politic asigură faptul că acesta este momentul perfect pentru o astfel de adaptare.
Atunci când scrii o poveste care critică filosofii la fel de lipsite de subtilitate și nuanță precum militarismul sau jingoismul, are sens ca și alegoria să fie, la rândul ei, lipsită de subtilitate. În majoritatea poveștilor, acest lucru ar fi considerat un defect, însă „The Long Walk” reușește să facă acest lucru să funcționeze, ținând o oglindă și un megafon în fața uneia dintre cele mai grotești creații ale umanității: armata. În special noțiunea conform căreia a servi este onorabil și necesar.
Am citit romanul lui Stephen King cu mulți ani în urmă, dar am uitat complet de el până cu câteva luni înainte de lansarea filmului, așa că amintirile mele sunt foarte neclare și vagi. Totuși, cred că acest lucru funcționează în favoarea filmului, deoarece momentele sale mai șocante devin mai puternice – și sunt destule momente șocante.
Regizorul Francis Lawrence a preluat clar elementele care au funcționat în scenele arenei din „Hunger Games”, în special brutalitatea și modul tulburător în care era prezentată dispensabilitatea tinerilor, amplificând violența și injectând o doză inconfortabilă de realism în „plimbarea” propriu-zisă.
Filmul este constant neliniștitor, scufundând spectatorul într-o lume distopică în care brutalitatea și violența devin comodități duse la un nivel absurd, dar totuși credibil.
Romanul lui King avea la bază războiul din Vietnam, un eveniment care, bineînțeles, nu mai este relevant în ziua de azi. Ceea ce rămâne însă relevant este atitudinea mașinăriei statului — și a societății în general — față de rolul tinerilor bărbați în lume. Fără a intra în polemici, un lucru a rămas cert de la războiul din Vietnam până la recrutările online în grupuri extremiste din prezent: tinerii fără un sens clar în viață rămân cei mai susceptibili la o formă de îndoctrinare antiumană care îi împinge, în primul rând, spre autodistrugere, dar și spre distrugerea lumii din jurul lor. Acest aspect este evidențiat în film prin atitudinea inițială a băieților față de marș, perceput ca pe un „rău necesar”. Merită reținut că, în contextul filmului, participarea la marș este complet voluntară.
Filmul este o coborâre neîntreruptă în tensiune, tristețe și o mizerie sufocantă. Are atmosfera unui vechi film de război, cu tineri care mărșăluiesc, pas după pas, știind prea bine ce îi așteaptă la final. Atât spectatorul, cât și personajele sunt conștienți de acest lucru, dar refuză să se gândească prea mult la el — oglindind o atitudine reală pe care am observat-o la mulți oameni: aceea că e mai ușor să mergi odată cu sistemul decât să depui efortul de a i te opune.
Distribuția, formată în mare parte din tineri actori în ascensiune, face o treabă excelentă în a reda dinamica complexă dintre personaje și relația lor cu conceptul marșului în sine.Ei funcționează foarte bine ca ansamblu, completându-se reciproc — pe când, luați individual, ar părea doar niște arhetipuri simple.
Totuși, trebuie să aduc o critică asupra scrierii dialogului. În mare parte este acceptabil, fără a fi nimic revoluționar, dar există momente în film în care replicile par foarte stângace și neșlefuite. Personajele vorbesc mai puțin ca oameni și mai mult ca niște avatare ale scriitorului pentru a se asigura ca întelegem tematica filmului.
Cu toate acestea, cred că cineva care va vedea filmul la cinema va fi prea captivat de atmosferă pentru a da atenție dialogului.
Filmul merită văzut. M-a făcut să mă simt inconfortabil și epuizat la final — ceea ce era și scopul — și este întotdeauna o plăcere să vezi adaptări ale operelor timpurii ale lui Stephen King, care, în opinia mea și nu numai, sunt cele mai bune ale sale.
- Vezi mai multe RECENZII FILME AICI
