„De câteva ori era s-ajung la Varnița” cred că-i răspunsul generic dacă vrei să te scoți la întrebarea „ai fost vreodată la Varnița?”… în caz că te chestionează cineva, de exemplu ca să te verifice cât de bine-ți cunoști județul, la o șezătoare sau dacă-ți pică la un quiz.
Taica Mallarmé zici c-a scris „Asemenea unui schit care, chiar ruinat, își mai etalează trecătorului doctrina” după ce s-a dat cu drona peste Varnița…
Varnița e o graniță, iar dacă ești din zonă și știi pe trăite ce-i „sentimentul de graniță” pe care-l descriu scriitorii postmoderni din zona asta a țării ca pe ceva din vecinătatea sublimului sau psihanaliștii americani ca pe o tulburare mintală, Varnița e paradisul.
Ca orice paradis: pe cât de accesibil, pe atât de dificil. „Aproape accesibil”.
La granița dintre accesibil și inaccesibil.
Așa și noi… doar că noi am ajuns la Varnița…
Am avut onoarea să-l cunoaștem pe singurul localnic rămas într-un sat care, dacă oamenii nu erau răi, n-avea niciun motiv să se depopuleze.
Discuția cu acest om ne-a curățat motorașul metafizic de impurități și ne-a reinstalat softul dedicat meditației despre geografiile spirituale și despre etica primă… dar și despre piața imobiliară de la noi din țară… așa… în mare…
La capătul unei documentări pe care ne-o tot propunem de când am auzit prima oară despre Varnița (demult… de pe vremea când avea 6 locuitori), am conchis că gata… rămâne titlul cu care am ieșit din pădurea aia:
Varnița | Satul cu un singur locuitor poate și pentru că „aici nu reziști dacă nu ești om bun”
Originea numelui îi indică genealogia
Varnița a fost înființată în urmă cu un secol și jumătate de muncitori români aduși din toate colțurile Austro-Ungariei (mineri, pietrari, căruțași) și familiile lor, care se ocupau de tăierea, coacerea și prelucrarea primară a pietrelor de var.
Zona era bogată în piatră de calcar (foarte căutat în chiar perioada în care a început dezvoltarea construcțiilor din cărămidă), dar și în lemn, pomi fructiferi, faună și floră – factori care, odată cu popularea, a condus la prosperitate.
Înainte de război, satul Varnița a purtat numele Mészdorgos și aparținea de comuna Dorgoș.
Mészdorgos (Calcar – în română) a fost fondată între1820 și 1830 de către „vărari români lângă un cuptor de var. În 1851, avea 137 de Vechi Credincioși, mineri care ardeau cărbune.” – conform Wikipediei maghiare.
Mész-Dorgos, o așezare munteană, în regiunea Timiș, la 3 ore de Lippa, lângă un cuptor de var, locuiesc 137 de persoane care nu sunt credincioși vechi, fermieri prin contract. Gospodării prin contract 22 ha, pășune 20 ha, teren arabil 132 ha, fânar 66 ha. Gospodării moșierești 7 ha, teren arabil 20 ha. 800 metri pătrați, teren deschis 21 ha. 1200 metri pătrați. Solul este pietros și sărac. Tezaurul regal este Birja. (cf. https://www.arcanum.com)
În 1910 , avea 160 de locuitori români greco-ortodocși. La începutul secolului al XX-lea, aparținea districtului Lippai din județul Timiș.
După 1918, a intrat în componența fostei comune Dorgoș, iar după repartizarea teritorială din perioada comunistă a fost trecut ca și aparținător de comuna Șiștarovăț.
Exploatarea s-a desființat odată cu epuizarea pietrei de calcar în urmă cu un secol, dar nu această fatalitate a oprit satul din evoluție. Cariera a fost părăsită, marele cuptoru a devenit inutil, iar în urmă au rămas trei gropi… prăpăstii căscate într-unul dintre Dealurile Lipovei: una mare și două uriașe, pe care le-a acoperit vegetația.
Depopularea a început odată cu perioada comunistă și s-a accentuat până astăzi, când în Varnița mai există un singur locuitor cu „Buletin de Varnița” – Ianoș Gheorghe, pe numele său.
Evoluția, în timp, a populației din Varnița
(conform https://bibliotecaarad.ro – Dicționar-comune-Arad-vol.-III-SISTAROVAT.pdf )
- 1880: 166 locuitori, din care 163 români, 3 alte etnii;
- 1890: 151 locuitori, din care 151 români;
- 1900: 145 locuitori, din care 142 români, 3 maghiari;
- 1910: 160 locuitori, din care 160 români;
- 1920: 146 locuitori, din care 142 români, 4 maghiari;
- 1930: 127 locuitori, din care 124 români, 3 maghiari;
- 1941: 132 locuitori, din care 132 români;
- 1956: 110 locuitori;
- 1966 . 97 locuitori, din care 97 români;
- 1977: 45 locuitori, din care 45 români;
- 1992: 12 locuitori, din care 11 români, 1 alte etnii
…iar la recensământul din 2002 s-au înregistrat 6 locuitori.
În 2016 mai erau 3 oameni care populau Varnița, iar în 2019, satul mai rămăsese cămin doar pentru doi fraţi pensionari – unul decedat recent, la vârsta de 68 de ani.
„În satul Varnița aparținând de comuna Șiștarovăț, școala s-a înființat cu un post de învățător începând cu anul școlar 1929-1930, având ca învățător pe Emanoil Berindei. Localul școlii din Varnița se va ridica abia în anul 1932.” (cf. sursei citate). Școala găzduia o Biserică Ortodoxă, precum și locuința dascălului.
După instaurarea comunismului, biserica a fost desființată iar școala a avut din ce în ce mai puțini elevi, aceștia preferând sa meargă la internatele din Arad si Lipova unde, după terminarea studiilor, își găseau un serviciu și își stabileau domiciliul în funcție de asta.
Școala primară, care mai funcționa cu clase simultane și în care Ianoș Gheorghe (80 de ani) a fost printre ultimii elevi, a fost desființată la începutul anilor `70.
Odată cu instaurarea regimului comunist a început prigoana asupra familiilor înstărite din
comună, ca de altfel în întreaga țară, declarând chiaburi pe toți cei care au folosit de-a lungul
timpului munca străină pentru cultivarea pământului. În comuna Șiștarovăț cu satul Varnița au fost declarate 31 de familii de chiaburi.
Comuna Șiștarovăț a rămas în continuare o așezare rurală cu profil economic agrar, dispunând în anul 1971 de 5348 ha suprafață agricolă (40 % teren arabil, 49 % pășuni și fânețe aturale și 11 % vii și livezi). Pe teritoriul comunei își desfășurau activitatea trei Cooperative Agricole de Producție (Șiștarovăț, Cuveșdia, Labașinț) cu 476 de membrii cooperatori, provenind din 390 de familii.
Acestea dispuneau de 3294 ha suprafață agricolă, din care 1582 ha teren arabil. În structura suprafeței cultivate și a producției vegetale, cea mai mare pondere revine culturilor de grâu, porumb și floarea soarelui. (bibliotecaarad.ro)
Revoluția din decembrie 1989 a găsit în Varnița zece familii. Treptat, unii au plecat „la oraș”, alții s-au prăpădit.
Satul nu a fost și nu este racordat la nicio rețea de utilitate publică, iar energia electrică se obține de la generatoare de curent sau, mai nou, panouri fotovoltaice. În afară de casa în care locuiește Ianoș Gheorghe și câteva stupine care, în funcție de climă, migrează, nu mai e nimeni care să deranjeze liniștea acestor minunate locuri rămase la discreția naturii.
Binecuvântarea de care se bucură singurul localnic și cei foarte puțini rezidenți temporari vine la pachet cu o încercare dificil de gestionat: animalele de pradă – șacalii și lupii mai ales – care s-au înmulțit (pe timpul pandemiei, numărul lor, mai ales în zonele depopulate, s-a cvadruplat) și atacă… orice alt animal, inclusiv omul.
Sediul Ocolului Silvic este singura construcție de utilitate publică, recent renovată, din această zonă. Parte din case au fost cumpărăte/concesionate de 2 familii din Arad și de o doamnă din Austria (nici ea, n-a mai dat de mult pe acolo, rămânând văduvă), care le folosesc ca și case de vacanță, respectiv sediul unei fundații.
S-ar putea ca lucrurile să nu rămână așa, iar satul să renască
1 comentariu. Leave new
Am fost la Varnița în anul 2020, când mai trăiau 3 suflete, cei doi frați și încă un bărbat. Am mers pe jos prin pădure, 6 kilometri de la Ususău. Există o clădire nouă, care după spusele celor doi frați e un fel de tabără pentru copii. Școala era o ruină, iar în locul bisericii mai era o cruce. Mai sunt câteva căsuțe renovate, folosite ocazional. Bunica mea s-a născut în Varnița, în anul 1889 și s-a căsătorit la Ususău.