După câteva luni de ofensivă susținută și de victorii în insulele Pacificului, pentru japonezi, spre mijlocul anului 1942, roata războiului avea să își schimbe sensul rotației. Un prim avertisment american pentru Japonia avea să fie dat în 8 aprilie 1942, când avioane americane B 25 atacă orașul Tokio, dovedind că nu este invulnerabil. Între 4-8 mai 1942 se va da o mare bătălie navală în Marea Coralilor, care s-a încheiat nedecis, ambele tabere proclamând victoria. A fost însă prima dată când japonezii au fost opriți din ofensiva lor continuă. După numai o lună, se va da o bătălie decisivă în Pacific, în apropiere de insulele Midwai. Bătălia navală de la Midway din 4-6 iunie 1942 a fost deosebit de violentă, implicând piloți experimentați americani și japonezi de pe portavioane.
Priveliște apocaliptică
Între escadrilele americane care s-au remarcat a fost Escadrila 3 de avioane torpiloare, condusă de Lem Massey. Acesta a atacat nava amiral a flotei japoneze, portavionul Akagi, puternic apărată de avioane de vânătoare Zero și de navele de escortă. Cam la o milă depărtare de portavion, aparatul lui Lem Massey a fost lovit și s-a aprins. Continuând să zboare alături de el, pilotul Esders, ajutorul său, l-a văzut pe comandant agățat de aripă, în timp ce TBD-ul, cuprins de flăcări, se precipita în mare. Masey nu a putut să se salveze. Esders a trebuit să preia atunci conducerea atacului. A aruncat o privire la scena din jurul său. Priveliștea era îngrozitoare, apocaliptică: „În orice parte îmi îndreptam privirea vedeam cinci, șapte sau chiar mai multe aparate în flăcări care se rostogoleau, în timp ce altele lipsite de control se învârteau de jur împrejur nebunește. M-am îndreptat spre obiectiv, în timp ce mitraliorul Mike Brazier, m-a anunțat pe firul interior că era rănit și nu mă mai putea ajuta. Cu toate acestea a reușit o bună bucată de timp să mă anunțe ori de câte ori vreun aparat zero se apropia din spate. În cele din urmă la o distanță de 600-700 de metri, am dat drumul torpilei apoi m-am întors brusc la dreapta, îndepărtându-mă de navă cu câteva sute de metri. La sfârșitul atacului 10 din cele 12 aparate conduse de Massey erau pierdute, am rămas doar eu și Corl”.
Japonezii au pierdut 4 portavioane iar americanii doar unul, dar japonezii au pierdut și elita lor de zbor, piloții experimentați. De aici înainte forța navală americană din Pacific va face din ce în ce mai mult legea pe toate teatrele de luptă. Midwei a însemnat punctul de cotitură în Pacific, așa cum Stalingradul a însemnat victoria decisivă pe frontul de est, din Europa și El Alamein pe frontul din Africa. Intenția de cucerire a Noii Caledonii, Insulelor Fiji și Samoa a trebuit abandonată, mai ales după înfrângerea din Bătălia pentru Guadalcanal începută pe 7 august 1942.
Bătălia pentru Guadalcanal
Pe Insula Guadalcanal (în apropiere de Noua Guinee, Arhipelagul Solomon) japonezii s-au pornit să construiască un aerodrom de pe care ar fi putut domina aerian regiunea. Dându-și seama de importanța proiectului japonez, americanii au debarcat în 7 august Divizia 1 Infanterie marină cucerind obiectivul. Japonezii au înțeles greu rostul prezenței americane în Guadalcanal. Au trimis treptat întăriri pe insulă, pentru a recuceri aeroportul, în grupuri mici, care au dat repetate atacuri frontale, fără a reuși să recucerească poziția ocupată de pușcașii marini. Americanii care apărau aeroportul „Henderson Field” și pădurile tropicale din jur s-au trezit în fața unei groaznice încercări. Vizibilitatea din desișul aproape impenetrabil de liane și ferigi, arbori uriași și plante agățătoare, rareori depășea câțiva metri. Chiar și atunci când tirul înceta temporar, oamenii erau chinuiți de lipitori, viespi, furnici uriașe și țânțari anofeli. Umiditatea crescută favoriza apariția fungilor și a infecțiilor de piele. Soldații care se întâlneau cu jungla prima oară erau alarmați de zgomotele permanente, mai ales în timpul nopții. „Dacă erau păsări cârâind ori vre-un soi ciudat de reptilă sau broască, nu știu” – povestea un infanterist marin – „dar orice zgomot mă îngrozea pentru că ni se spusese că japonezii își transmit semnale imitând glasul păsărilor”.
La Guadalcanal, sub ploaia care nu mai contenea soldații americanii își ridicau taberele în noroiul devenit un soi de blestem al campaniei, îndurau foamea și dizenteria. Adeseori, soldații cu nervii la pământ se împușcau între ei. Cazurile de stres posttraumatic erau evacuate pe bandă rulantă. Comandantul unui pluton, în care 4 soldați căzuseră pradă isteriei, considera că era o situație caracteristică. Sălbăticia japonezilor năștea reacții la fel de barbare din partea americanilor. Pușcașul marin Ore Marion descria o scenă petrecută după o luptă grea pe timp de noapte: „În zori doi dintre băieții noștri, bărboși, murdari, numai pielea și os din pricina foamei, răniți ușor de baionete, cu hainele ponosite și sfâșiate au retezat capetele a trei japonezi și le-au înfipt în niște pari cu fața la malul japonez al râului.” După ce comandantul de regiment a protestat i s-a răspuns. „Așa-i domnule colonel, suntem niște fiare. Trăim ca fiarele, mâncăm și suntem tratați ca niște fiare, așa că la ce naiba vă așteptați”.
La Guadalcanal, americanii se vor întâlni cu fanatismul japonez dus până la anihilarea totală. În bătălia pentru „Tenaru”( o înălțime fortificată) din septembrie 1942, aproape 800 de japonezi au fost uciși, 15 răniți, fiind luați prizonieri. Aproximativ 30 de supraviețuitori demoralizați s-au târât în junglă. Unii grav răniți au trăit ca să moară de foame. Cei mai mulți dintre răniți se opuneau infanteriștilor marini care încercau să-i ajute, nu să-i ucidă. Câțiva vânători de amintiri au fost împușcați de japonezii întinși pe pământ și aparent morți, iar locotenent coloneii Twining, Pollock, și Creeswell au fost pentru o clipă în primejdie datorită fanatismului unui subofițer aflat pe moarte și care a descărcat un pistol automat înspre ei. Câteva zile mai târziu comandantul american Vandegrift i-a scris lui Holcomb: „Domnule general eu nu am mai auzit sau citit vreodată despre o astfel de luptă. Acești oameni refuză să se predea. Răniții așteptau până când vreun sanitar venea deasupra lor să-i examineze și se sinucideau cu o grenadă în mână, făcându-l bucăți și pe celălalt”.
Bătălia pentru Guadalcanal s-a încheiat în 8 februarie 1943, japonezii pierzând în luptă 24 mii oameni, de zece ori mai mulți decât americanii. Bătălia din această insulă îndepărtată a Pacificului se aseamănă cu Bătălia Stalingradului de pe teatrul de luptă din Europa, având loc în aceeași perioadă de timp, durând la fel, din august 1942 până în februarie 1943, angajând treptat forțe din ce în ce mai mari, războiul transformându-se în unul de uzură, iar finalul s-a încheiat cu victoria forțelor aliate stopându-se definitiv ofensiva japoneză spre Australia.
Ferocitatea japoneză
Bătăliile care se vor da pentru recucerirea insulelor Pacificului vor fi de o ferocitate deosebită din partea japonezilor, care nu se vor preda cu nici un preț, doar cu cel al morții. La 11 mai 1943, americanii au debarcat o divizie pe insula Attu. Cu un raport de forțe de peste 4 la 1 în favoarea ei, divizia a împins garnizoana japoneză (ce cuprindea 2500 de oameni) înapoi spre munți. La capătul a două săptămâni de lupte aprige, japonezii au fost cei care i-au scutit pe americani de a-i urmări prin munți, lansând un atac sinucigaș asupra pozițiilor americane, în care și-au pierdut viața aproape toți. Americanii au reușit să prindă vii doar 26 japonezi. Americanii vor stabili în continuare o strategie deosebit de eficientă pentru a nu mai avea așa multe pierderi în oameni și au hotărât să evite garnizoanele mai puternice din insule, să treacă mai departe și să le întrerupă astfel rutele de aprovizionare.
Pentru supraviețuitorii de pe avioanele americane prăbușite în Oceanul Pacific, rechinii reprezentau cea mai mare primejdie. Pentru a scăpa, supraviețuitorii trebuiau să ajungă imediat la bărci. Mai târziu aviatorii aveau să povestească despre felul în care rechinii apăreau aproape imediat ce atingeau apa. Astfel, locotenentul de marină Art Reading a rămas inconștient după amerizarea avionului său de două persoane. În timp ce avionul se scufunda, navigatorul lui Reading, Everett Almond, l-a scos pe acesta afară din avion, a umflat vestele „Mae West” și a început să-i dea palme lui Reading. Când Reading și-a revenit, Almond a început să-l tragă după el, spre cea mai apropiată insulă, aflată la vreo 30 de kilometri. Curând au început să le de târcoale rechinii. Unul s-a strecurat printre ei, l-a apucat pe Almond de picior, s-a scufundat trăgându-i în apă pe amândoi. După aceea i-a dat drumul, iar cei doi au ieșit la suprafață într-o mare de sânge. Se părea că piciorul lui Almond fusese smuls. El i-a dat lui Reading vesta lui după care s-a lăsat să se scufunde. În următoarele 18 ore, Reading a plutit de unul singur, lovind cu binoclul și cu picioarele rechinii din jurul lui ca să-i gonească. Când a fost găsit de o barcă de salvare, avea picioarele sfâșiate și bărbia tăiată de înotătoarea unui rechin, dar mulțumită lui Almond, era în viață. Almond care avea 21 de ani a fost medaliat post-mortem pentru eroism.
Bătălii sinucigașe
În apropiere de insulele Mariane se va da, începând cu 24 octombrie, una din cele mai mari și importante bătălii navale din tot cursul războiului. Flota americană avea în componență 15 portavioane și 891 avioane, plus alte numeroase nave de luptă. „Vânătoarea de curcani”, cum le place piloților marinei americane să spună, se termină cu 500 avioane, patru portavioane, nouă crucișătoare, 10 distrugătoare pierdute de japonezi.
Deși japonezii nu mai aveau nici o speranță la victorie ei luptau cu aceeași înverșunare și în anul 1945. Un exemplu concludent este lupta de pe Iwo Jima. Debarcările pe insula Iwo Jima au început în 19 februarie 1945. La sfârșitul bătăliei numai 212 soldați din cei 21 de mii, adică unu la sută din totalul garnizoanei japoneze inițiale mai erau în viață, pentru a se preda. Americanii au înregistrat 6891 morți, aproape 20.000 răniți.
Pentru atacul din Okinawa, început în 1 aprilie (Prima insulă Japoneză), americanii au dislocat o forță navală uriașă formată din 1300 de nave, printre care 18 nave de război (cuirasate, crucișătoare grele), 40 portavioane și 200 de distugătoare. Forța de invazie compusă din Armata 10-a americană, formată din două divizii de pușcași marini și trei divizii ale armatei, a debarcat 250.000 soldați. Și de data aceasta lupta a fost feroce, japonezii lansând 1900 misiuni kamikaze. Din Flota 5-a americană au fost uciși aproximativ 5000 marinari americani, 36 nave au fost scufundate și 368 avariate. Atât pușcașii marini cât și armata pierduseră peste 35% din efective la Okinawa. Uriașa navă japoneză Yamato a fost scufundată de avioanele americane odată cu cei 3000 marinari aflați la bord. Pierderile din Okinawa i-au determinat pe americani să recurgă și la soluția bombardamentelor atomice pentru a îngenunchea Japonia, deoarece au calculat că o debarcare pe insulele principale i-ar costa un milion de soldați.
Infernul de la Hiroșima
Deasupra Japoniei se desfășura, în același timp, și un cumplit război aerian, orașele fiind supuse unor teribile bombardamente aeriene. La 10 martie 1945, Tokio a fost atacat de 334 bombardiere B-29 care au ras de pe fața pământului 25 kilometri patrați din capitală, au omorât 83 mii de oameni, au rănit 100 mii și au lăsat fără case 1,5 milioane, fiind cel mai distructiv bombardament aerian convențional din tot războiul. .
Dar, de departe, cele mai teribile bombardamente asupra Japoniei au fost atunci când, în 6 august, respectiv 9 august 1945, avioanele B.29 au aruncat asupra orașelor Hiroșima și respectiv Nagasaki primele bombe atomice folosite vreodată într-un război. Bombardamentul atomic asupra orașului japonez Hiroșima, din 6 august 1945, avea să „încununeze” opera de distrugeri din timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
O imagine despre ceea ce s-a întâmplat ne-o face pilotul japonez Yasuzawa, care a luat avionul, aflat într-o ciudată stare de curbură în urma șocului, dar care mai putea totuși să zboare, spre Tokio. „Yasuzawa se urcă în carlingă și apăsă butonul starterului. Motorul zvâcni și, de necrezut, a prins viață. Apoi Yasuzawa văzu o imagine care îl făcu să se infioare. Înspre aeroport venea avangarda unei procesiuni de cadavre vii. Sângerândă și înegrită, pielea lor atârna în zdrențe, părul era pârlit până la rădăcină. Primii supraviețuitori căutau un refugiu. Mulți dintre ei erau complet goi, hainele de pe corp le arseseră. Unele femei duceau copii. Înspăimântat Yasuzawa privi în altă parte. Acum avea în minte un singur gând, să raporteze despre ce se întâmplase la Hiroșima”. La Hiroșima 80 de mii de oameni au fost pur și simpul evaporați, arși de vii sau au pierit sub dărâmături încă din momentul exploziei.
Scenele petrecute în Hiroșima după explozie au fost cu adevărat de infern. Reverendul Kiyoshi Tanimoto, pastor al bisericii metodiste din Hiroshima, îi povestea unui corespondent al revistei New Yorker care încercase să transporte câțiva supraviețuitori peste râu la un spital din oraș: „A adus vasul lângă mal și i-a îndemnat să urce la bord. Oamenii nu s-au mișcat, iar el a înțeles că erau prea slăbiți pentru a se descurca singuri. S-a aplecat și a apucat o femeie de mâini, însă pielea ei s-a desprins în bucăți uriașe, ca o mănușă. Priveliștea i-a produs o asemenea silă încât a trebuit să se așeze pentru o clipă. După care a intrat în apă și, deși era un om cu un fizic fragil, a ridicat câțiva bărbați și câteva femei, cu toții goi, în barca sa. Pieptul și spatele acestora erau cleioase, el amintindu-și înfiorat și dezgustat cum arătau arsurile îngrozitoare pe care le văzuse în ziua aceea. Mai întâi galbene, după care roșii și umflate, cu pielea desprinsă, și, în final, supurânde și urât mirositoare. Fusese nevoit să își repete continuu: «Acestea sunt ființe umane»”. La Hiroșima a fost distrusă o suprafață de 9,2 km patrați adică 76 la sută din cele 76 mii clădiri și au fost uciși 140 mii de oameni, mulți dintre ei au murit la mulți ani după bombardament.
Sfârșitul războiului
Cele două lovituri devastatoare au determinat Consiliul de Război Imperial să accepte condițiile capitulării necondiționate și, la 15 august, Împăratul Hirohito se adresează pentru prima dată poporului japonez când a transmis ordinul de încetare a focului. Nu a menționat nimic de capitulare, dar a spus că „războiul s-a desfășurat nu neapărat în interesul Japoniei” și că inamicii au folosit un tip nou și crud de bombă. Japonia a decis să paveze calea spre pace pentru generațiile viitoare „îndurând ceea ce era de neîndurat și suportând ceea ce era de nesuportat”. În ziua de 2 septembrie generalul MacArthur va primi pe cuirasatul Missouri, ancorat în golful Tokio, capitularea necondiționată a Japoniei. Aici se sfârșește cel de Al Doilea Război Mondial. Urmează reconstrucția și plângerea morților.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XVIII) | Marșurile morții
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XVII) | Cruzimea japoneză
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XVI) | Americanii suferă în Pacific
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XV) | Război necruțător în Extremul Orient
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIV) | Masacrarea cazacilor
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIII) | Răzbunarea partizanilor sârbi
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XII) | Românii în Cehoslovacia
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XI) | Românii la Budapesta
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (X) | Distrugerea Germaniei naziste
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IX) | Eliberarea lagărelor din Vest
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VIII) | Bătălia pentru Ardeal
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
