După capitularea Franței, în 22 septembrie 1940, japonezii au pătruns în nordul Indochinei franceze ajungând până al granițele Thailandei. Dar acest lucru a dus la un conflict cu Statele Unite, care, la 26 septembrie 1940, au indrodus un boicot împotriva Japoniei interzicând exporturile de fier și oțel. Conflictul se va acutiza, embargoul fiind stabilit ulterior și în privința exportului de petrol și produse petroliere, America cerea retragerea Japoniei din China și din toate teritoriile ocupate, inclusiv din Pactul Tripartit cu Germania și Italia. Negocierile intrând în impas, guvernul imperial japonez hotărăște să rezolve disputele pe cale militară. Cartierul General Imperial al armatei japoneze credea că în șase luni America putea fi înfrântă, dar amiralul Yamamoto, care cunoște bine America deoarece studiase acolo, spunea că după acest interval războiul ar fi curs în favoarea Statelor Unite datorită puterii economice formidabile pe care o dețineau. Japonezii se bazau în decembrie 1941 mai ales pe flotă, care însuma 391 nave printre care 10 crucișătoare și 10 portavioane, era bine instruită, artileria era bună, iar marinarii pricepuți. Punctul forte îl reprezenta forța aeronavală cu cele 1750 de avioane de vânătoare, torpiloare și bombardiere care decolau atât de pe portavioane cât și de pe baze de pe uscat.
Dezastrul de la Pearl Harbour
Plecând de la aceste premise, în ziua de 7 decembrie 1941, flota japoneză atacă baza aero-navală americană din Pearl Harbour, insula Oahu din Hawaii. Americanii au avut pierderi mari în nave de luptă. Cuirasatul USS Arizona explodează, cuirasatul Oklahoma se răstoarnă, alte trei cuirasate au fost scufundate sau eșuaseră, două distrugătoare au fost definitiv pierdute, la care se adaugau 188 avioane distruse și 159 avariate. În total, americanii au pierdut 2335 militari uciși și 1143 răniți. „Am fost stupefiați de amploarea distrugerilor” scria un marinar de pe portavionul Entreprise, care a ajuns la Pearl Harbour în seara zilei de 8 decembrie, nefiind, din fericire, prezent în momentul atacului japonez. „Un cuirasat, Nevada, stătea nemișcat de-a curmezișul intrării înguste în canal, eșuat cu prora înainte, abia lăsând loc portavionului să se strecoare pe lângă el… Apa era plină de petrol, focurile încă ardeau, navele stăteau nemișcate în mâlul de pe fund, suprastructurile se năruiseră. Găuri mari se căscau acolo unde explodaseră magaziile, și de pretutindeni se ridicau trâmbe de fum. Marinarii care crezuseră că aceste uriașe nave sunt invincibile erau uimiți la vederea lor, dar nu înțelegeau… Parcă ne adunaserăm cu toții să plângem la o înmormântare spectaculoasă”. Din fericire, patru portavioane ale flotei americane nu erau ancorate la Pearl Harbour, așa încât lovitura japoneză nu era atât de decisivă pe cât se dorea.
Furia japoneză
Aproape concomitent sunt bombardate și alte ținte din Filipine, insula Wake, (La 10 decembrie), debarcă în Guam (insulele Mariane). Nu scapă nici britanicii de furia japoneză, armata imperială atacă Hong Kong, Malaya, Singapore etc. În după amiaza zilei de Crăciun 1941, Hong Kong capitulează. În ciuda ordinelor date de generalul Sakai soldaților săi de a-i trata bine pe prizonieri, în multe cazuri personalul medical și răniții sunt străpunși cu baioneta, spânzurați sau decapitați. Zece mii de femei chineze au fost violate în grup, însă puține europene au suferit același tratament.
La Singapore s-au predat 130 mii oameni pe 15 februarie 1941. Dintre cei 55 mii indieni luați prizonieri la Singapore, 40.000 s-au oferit voluntari pentru a lupta în rândurile Armatei Naționale a Indiei. Japonezii au avut 9824 pierderi, iar comandantul englez, sir Percival, a avut 7.500 oameni morți. Dar, pierderea cea mai grea pe care au reclamat-o englezii a fost cea a navelor cuirasate „Prince of Wales” și „Repulse”, mândria flotei Majestății Sale.
În data de 22 decembrie, o forță japoneză alcătuită din 43 de mii de soldați de elită a debarcat pe țărmurile Filipinelor, în diferite locuri, copleșind forțele americano-filipineze. Superioritatea japoneză era zdrobitoare în personal și armament iar generalul american Mc Arthur nu are altă opțiune decât retragerea și ca urmare, la 24 decembrie, părăsește capitala Manila. În data de 24 ianuarie, McArthur a pus în aplicare planul stabilit înainte de război, de retragere a forțelor sale în peninsula Bataan cu 15 mii de americani și circa 65 mii filipinezi. Condițiile în care au luptat americanii în Bataan au fost dintre cele mai dure. Vreme de câteva săptămâni americanii și filipinezii au luptat mai mult flămânzi. Soldatul obișnuit consuma 2000 de calorii pe zi, jumătate din necesarul impus de condițiile de luptă. Foamea era acută iar proviziile se împuținaseră. Cum oamenii sufereau de foame, mâncau orice mișca. Vânau și ucideau zeci de carabao, o specie filipineză de bivol de apă. Carnea era tare și ațoasă , trebuia înmuiată și fiartă în apă sărată, apoi bătută cu ciocanul de lemn pentru a putea fi mestecată. Soldații flămânzi vânau porci sălbatici, șopârle, ciori, păsări exotice și șerpi. În februarie nu mai exista nici un fruct de mango, sau vreo banană în peninsulă iar soldații ajunseseră să mănânce iarbă și frunze. Malnutriția era de nestăpânit. La începutul lunii martie, pregătirea fizică a soldaților era atât de proastă încât nu mai erau capabili să participe nici la patrulări, nici să organizeze ambuscade sau să lanseze atacuri. Pierderile în greutate erau copleșitoare pentru că fiecare soldat slăbise între cincisprezece și douăzeci de kilograme. Pe 11 martie 1942 McArthur a fugit din Coregidor în Australia. Oamenii descărnați pe care îi părăsise în Bataan nu mai erau în stare să lupte. Sufereau din cauza încheieturilor umflate, de sângerarea gingiilor, amorțeala picioarelor și a brațelor, hipotensiune, hipotermie, frisoane, temurături și anemii atât de grave încât mulți nu mai puteau merge pe picioarele lor. Malnutriția a declanșat în curând dizenterie, cu stări diareice atât de severe încât uneori oamenii se prăbușeau.
Acestea erau condițiile aramatei din Bataan care a capitulat pe 9 aprilie 1942. Învingătorii japonezi i-au luat pe cei 78 de mii de membri înfometați ai forțelor americane și filipineze în faimosul marș al morții, de peste 100 kilometri, spre închisoare. Apărarea Filipinelor fusese o epopee care a costat viețile a 2000 americani omorâți și răniți și 11.500 capturați față de 4000 pierderi japoneze.
Americanii, australienii, olandezii, britanicii de pe Java se vor preda pe data de 8 martie, în aceeași zi în care japonezii vor debarca în nord-estul coastei Noii Guinee, iar Rangoon și Birmania vor cădea. Cu două zile mai devreme Batavia, capitala Indiilor Olandeze (Indonezia), căzuse fără să opună prea mare rezistență și aproape 100.000 oameni au fost duși în captivitate nemiloasă.
Un detașament format din două divizii japoneze debarcă în Birmania pe data de 11 decembrie, în punctul cel mai sudic al Birmaniei, capul Victoria. Aveau să mai aducă două divizii. Pe 6 martie a fost abandonat Rangoon. La mijlocul lui martie, armatele V și VI chineze intră în Birmania pentru a acoperi retragerea engleză. Din 95 de mii de chinezi, numai efective ce valorau o divizie au reușit să scape.
Locul cel mai prost de pe pământ
George Mac. Fraser, care a luptat în cadrul Diviziei a 17-a indiană (Pisica Neagră) în Birmania, remarca condițiile cumplite în care se desfășurau luptele: „Era considerat locul cel mai prost pe care-l puteai trage la loteria serviciului activ. Și asta nu numai din cauza inamicului; erau deasemenea miriapozi otrăvitori de aproape 40 de centimetri, malaria, păianjenii de mărimea farfuriilor, tifosul, inflamațiile de la încheieturi și glezne, dizenteria și lipitorile cu care trebuia să te lupți, Și, desigur, vremea.” Campania din Birmania din 1941-1942 se va încheia numai odată cu dezlănțuirea musonului din mai: „Își fac întâi apariția gigantici picuri de ploaie care devin tot mai grei, iar apoi Dumnezeu deschide stăvilarele și jeturile a milioane de furtunuri de înaltă presiune sunt ațintite direct spre pământ, iar potopul se dezlănțuie cu un muget asurzitor … după care pământul este acoperit cu o peliculă de apă ce pare ciuruită de alice mari. Fără să-ți dai seama descoperi că ești ud leoarcă și că te afli plutind, că focul s-a stins, nivelul infuziei de ceai din ceainic crește vizibil și întreaga priveliște post diluviană este un talmeș balmeș de oameni care înjură, încercând să-și recupereze armele și echipamentul din pâraiele de apă care li se scurge sub picioare”.
Teatrul de război din Birmania, de unde japonezii încercau să intre în India, este în continuare scena unor lupte cumplite până către sfârșitul războiului. Ofensiva japoneză U. Go spre India ne oferă un exemplu despre ferocitatea luptelor. Bătălia de la Koshima, din aprilie 1944, susține afirmația. Scenele de violență extremă erau un lucru obișnuit de ambele părți, cu toate că nici un act de vitejie nu l-a întrecut pe acela al caporalului de 19 ani, John Harman din cadrul companiei D, Regimentul al 4-lea Regal West Kent, care a smuls din mâinile japonezilor brutăriile FSD, vitale din punct de vedere tactic, aproape de unul singur, și a participat direct la lichidarea a 44 japonezi, câștigând post mortem „Crucea Victoria”, fiind autorul unor fapte aproape incredibile. Bătăliile se duceau în lupte corp la corp, nemiloase și fără scrupule, cu oameni murdari, dărâmați și epuizați, ai căror plămâni rareori inspirau altceva decât otrăvitorul miros de cadavre în descompunere din interiorul și exteriorul perimetrului. După ce cercul s-a închis, răniții nu mai puteau fi evacuați și erau adesea răniți din nou, în timp ce zăceau neajutorați în spațiul restrâns disponibil corpului, dar nici nu puteau fi ajutați de medicii suprasolicitați de ritmul nebunesc de lucru.
Ofensiva japoneză în Pacific se va epuiza dincolo de mijlocul anului 1942, americanii își vor reveni și mobilizându-și resursele imense vor porni contraofensiva care se va sfârși abia în august 1945. Dar până atunci Pacificul va cunoaște ani de cumplite evenimente.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XV) | Război necruțător în Extremul Orient
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIV) | Masacrarea cazacilor
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIII) | Răzbunarea partizanilor sârbi
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XII) | Românii în Cehoslovacia
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XI) | Românii la Budapesta
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (X) | Distrugerea Germaniei naziste
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IX) | Eliberarea lagărelor din Vest
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VIII) | Bătălia pentru Ardeal
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
