Arădenii în Al Doilea Război Mondial (11) | Ioan Babău, din Bochia, cutreieră Europa cu „Vânătorii de munte”
Ioan Babău s-a născut la Bochia, de lângă Beliu, la 19 noiembrie 1911, părinții fiind țărani săraci dintr-un sat sărac de la poalele Codrului Moma. Era destinat aceleiași ocupații, iar lumea lui nu se întindea perea mult dincolo de târgul Beliului. Dar soarta a făcut ca tânărul Ioan Bobău să cutreiere Europa, nu în excursii de plăcere ci dus cu forța în campanii militare pe care nu le prea înțelegea, deoarece nu avea prea multă carte. Dar despre viața lui de la naștere până la campaniile militare purtate de Armata Română în al doilea Război Mondial ne-a povestit chiar veteranul pe care l-am înregistrat pe bandă de reportofon în anul 1910.
În Banat învață limbi străine
„Părinţii mei au fost ţărani săraci, nici nu era nimeni prea bogat pe vremea aceea, doar copiii făceau mare averea oamenilor. Am făcut numai două clase primare acolo la mine în sat, dar mi-o rămas până acuma în gând poezia ‹Gruia lui Novac›. (Baci Ioan se şi apucă să ne recite din poezia care i-a stăruit atâţia zeci de ani în memorie). Nu am făut mai multe clase pentru că m-am dus servitor în Banat, pe la familii bogate. Acolo însă am avut noroc că am învăţat să mă descurc în ungureşte şi în nemţeşte, aşa încât nu am putut fi vândut când m-am dus cu trenu şi m-am descurcat şi în război. Îi bine dacă ştii limbi stăine, pentru că uite ce am păţit când eram prizonier în Germania. După ce or venit americanii de ne-or eliberat din lagăr o venit la noi un militar negru, să fi avut vreo doi metri înălţime, care ne-o zis că îi trebuie zece oameni să încarce un vagon cu saci cu linte. Şi ne-am dus zece inşi, am încărcat vagonul, dar pentru că ne era teribil de foame le spun ortacilor, care erau regăţeni: Io îi cer pâine. ‹Giv mi ten pâine›. Şi mi-o dat zece pâini şi tare bine ne-or prins.”
Cu vânătorii de munte în Caucaz
După această scurtă demonstraţie asupra necesităţii cunoaşterii limbilor străine am cerut să-mi povestească câteva întâmplări prin care a trecut în timpul războiului, întâmplări care i-au rămas mai bine în memorie. Dar, surprinzător, nu am aflat nimic despre bombardamentele cumplite, atacurile la baionetă, înaintările şi retragerile epuizante ci despre … onoarea soldatului dintr-un mic sat ascuns undeva între dealuri, la marginea Ţării Româneşti.
„Am fost recrutat la Batalionul 5 vânători de munte şi mi-o plăcut. Era mâncare bună, era pita de-o chilă, şi aveam mămăligă. Şi nu m-o silit nici să mă dau cu schiurile iarna, nici să urc în vârful căşii sau pe stâlpi. De la Abrud m-o vărsat la Batalionul 6 vânători de la Beiuş. (Batlioanele 5 şi 6 vânători de munte erau încadrate în Divizia 3 munte n.n.). Am fost mai aproape de Şoimi şi de Bochia.
În vara anului 1942, când aveam 31 de ani, am fost mobilizat şi am mers toată noaptea pe jos până la Beiuş. În acelaşi an am fost trimis pe front în Rusia. Am mers cu trenul până în oraşul Kerci, lângă Marea de Azov, unde ne-am suit pe vapor cu cai cu tot, după ce ne-or dat şi nişte salopete şi aşa am trecut marea până în Kuban. Apoi două săptămâni am tot mers pe jos până am ajuns în Munţii Caucaz. Nu m-am temut de nimica şi nu m-o durut nimica, nici o unghie măcar. Amu de vreo 4-5 ani m-o apucat durerea în cliciuri (!)
Acolo, în Caucaz, am avut doi cai aduşi de la Beiuş. Cu trenul i-am adus, şase cai într-un vagon. Eu în Caucaz am fost pus să merg cu caii şi să transport mâncare şi muniţii pe linia întâi. Mergeam cu bucătarii de la om la om. Dormeam în cantonament cu cei doi cai pe care îi aveam în primire.
Acolo mi-o picat copca de la veston şi mă vede căpitanul: ‹Babău›, zice cătă mine. ‹Ordonaţi, domnule căpitan›. ‹Ia vină încoaci. Unde-i copca de la gât?› ‹Să trăiţi domnule căpitan, o căzut când am mers cu caii pe poziţie, că s-or smuls din mâinile mele›. Atunci, o zis cătă majurul care ne însoţea şi ne păzea să nu ne atace partizanii şi care avea pistoale mitralieră cu 32 focuri: ‹Dobrescu, să trimiţi pă porcu ăsta în linia întâi›. Aşa o zis cătă mine, porc. Da io m-am gândit că şi acolo sunt oameni şi nu pot fi mai răi ca aici.
Două luni şi jumătate am stat în groapa individuală, făcută de mine. Fraţi români, zieau ruşii, despărţiţi-vă de nemţi şi treceţi la noi. Da n-am trecut, că nu puteai să mergi aşa la inamic, să trădezi. Vreau să spun că am stat cinci luni în Caucaz. Am scăpat de acolo printr-o întâmplare cu noroc pentru mine, că m-o lovit calul, nu plumbul! Şeful de la eşalonul cai m-o trimis pă mine şi mai pă unul cu caii la păscut. Aveam 40 de cai şi or fugit caii pe deal în jos, dar trei or rămas undeva pe o margine. Io m-am grăbit să îi mân cu ceilalţi, dar şi caii erau blăstămaţi, că unul m-o lovit în gură cu piciorul potcovit, de mi-o rupt barba şi dinţii. Ba că am avut dinţi buni. Aşa că am scăpat de front şi am fost trimis în spital la Bucureşti, la numărul 303.”
Miracolul de la spital
„Acolo în spital mi s-o întâmplat ceva extraordinar. Eram într-un pavilion în spitalul din Cotroceni cu unul Nedea Gheorghe, din Săvârşin, care avea cu el Noul Testament. Şi i-am zis să-mi dea şi mie să citesc. Io ţi-oi da, dar nu ştiu dacă tu ştii ce scrie aici. Şi dacă mă credeţi, citesc trei zile şi trei seri până la 12 noaptea, după care mă visez şi văd pe Domnul Isus venind pe norii cerului cu o grămadă de îngeri, da io tot am tremurat: Tula-i Doamne că acuma-i sfârşitul lumii şi nu mai am timp de pocăinţă. De duhănit duhăneam, de băut mai beam, câtă oleacă de pălincă nu ca alţii, m-ai înjuram, cei drept. Tăt tremuram de groază. După ce s-a sfârşit visul m-am hotărât să mă pocăiesc şi m-am lăsat de toate. Nici carne nu am mai mâncat”.
După ce s-a însănătoşit Ioan Babău a fost trimis acasă la Bochia lui şi la familie, dar nu a scăpat de război pentru că „ o bătut duba după noi să mergem la unitate” şi din nou a fost mobilizat şi trimis pe frontul de Vest împotriva ungurilor şi nemţilor. O săpat însă cu viaţă şi din noua încercare, s-a întors acasă, s-a mutat la Botfei, a avut copii şi a ajuns la o sută de ani fără să aibă regrete, mulţumit cu cea ce i-a fost dat. Ioan Babău nu ne-a povestit despre nu știu ce acțiuni eroice ci el s-a referit la episoade care l-au marcat personal și care i-au călăuzit viața, una simplă de țăran dintr-un sat mic și neînsemnat de la poalele muntelui.
Citește și:
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (10)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (9)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (8)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (7)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (6)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (5)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (4)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (3)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (2)
- Arădenii în Al Doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
