Am preluat această sintagmă lansată de unul din onorabilii clienți ai arestului poliției, pentru că exprimă plastic esența acestor instituții vetuste, din vremurile de tristă amintire ale anilor cincizeci.
Situația din aresturile poliției, alîturi de cea a penitenciarelor, a făcut să curgă multă cerneală și a umplut paginile din mass-media, din păcate, fără să se scoată la iveală problemele cu adevărat grave, încălcările flagrante ale normelor internaționale, chiar și a Constituției și fără a se pune în evidență soluții pentru revenirea la normalitate.
Și, pentru că vorbim de normalitate, să spunem lucrurilor pe nume. În perioada interbelică, sistemul judiciar românesc a fost înscris pe o traiectorie europeană. Legea din 1929, care poartă semnătura unui ilustru om politic arădean, Ștefan Cicio Pop, pe atunci Președinte al Parlamentului, prevedea că, în capitala fiecărui județ, va funcționa o închisoare preventivă, în subordinea Ministerului Justiției (Administația Penitenciarelor). Această normalitate specifică unui stat democratic a fost răsturnată o dată cu instalarea regimului comunist, după modelul Stalinist al vremii. Penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului de Interne, iar aresturile miliției au primit arestați preventiv până la trimiterea în judecată și după, in funcție de interesele așa – zis operative ale anchetatorilor.
În perioada comunistă, o dată cu construcția sediilor inspectoratelor județene de miliție, în special în anii 65-75, s-au amenajat în subsolurile acestora, spații petru deținerea arestaților, cu capacitate de 200-300 paturi în camera de 4-12 locuri, extrem de înghesuite, fără grupuri sanitare, ideale pentru a-i determina pe arestați să recunoască faptele comise și nu numai. Aceste spații, cu unele mici îmbunătățiri se află, în prezent, în folosință și găzduiesc cca 3000 de persoane.
Noile legi privind executarea pedepselor și a măsurilor de siguranță (ne vom referi numai la măsura arestării preventive), apărute în anul 2006, anul 2010 și anul 2013, nu numai că nu aduc nimic nou în materia executării arestului preventiv, dar fac pași înapoi compararativ cu legea din anul 1969, care a fost aplicabilă până in 2006. Astfel legea din 2006 (care printre altele a creat și breșa pentru „lucrările științifice realizate de anumiți condamnați) interzice depunerea în penitenciare (trecute din anii ” 90 în subordinea Ministerului Justiției) a arestaților preventiv aflați în faza de urmărire penală. Arestații preventiv pot ajunge în penitenciare numai după trimiterea în judecată. Practic, nu există niciun control al respectării acestei reguli. În raport cu interesle anchetei sau, fără nicio motivare explicită, sute de arestați sunt ținuți în aceste „beciuri”(nu le putem denumi locuri de deținere), mult după trimiterea în judecată și chiar după condamnare. Fenomenul se manifesta și înainte de 1989, dar nu într-o asemenea amploare.
Dacă legea din 2006 prevedea că, arestații preventiv se cazează, de regulă, individual, în noile reglementări se înlocuiește noțiunea de „individual” cu cea de „în comun”. În urma numeroaselor condamnări ale CEDO , împotriva statului român, pentru condițiile îngrozitoare din aresturi, în loc să se inițieze măsuri pentru schimbări majore în sistem, se renunță, pur și simplu, la o exigență, chiar și formală a legii. Acest motiv, încă, avem de a face cu un procedeu tipic din vremea pe care o credeam trecută.
În prezent, în aceste beciuri se cazează un număr aproximativ egal de persoane arestate preventiv cu al celor aflați în penitenciare (este vorba de arestați preventiv și condamnați în prima instanță).
Ceea ce este totalmente regretabil, este faptul că, miile de specialiști în drept, magistrați (cu excepția procurorilor care au alte interese decât drepturile omului), activiști ai unor O N G-uri și alte personaje politice, cu interese în acest domeniu, nu au semnalat încălcarea gravă a principiilor dreptului procesual penal (care interzic ca organul însărcinat cu anchetarea unei persoane, să dețină și custodia acesteia) si a normelor europene în această materie. Astfel, suntem singura țară din Uniunea Europeană care-i permite poliției să dețină aresturi preventive. În toate celelalte țări europene, inclusiv în cele din fostul lagăr comunist, închisorile preventive sunt în subordinea Ministerului Justiției. Poliția poate deține numai persoanele reținute în baza ordonanței parchetului , pe perioade limitate, între 3-5 zile. Excepție este Franța unde durata reținerii nu poate depăși 24 de ore.
Un raport al APADOR–CH din ultimii ani , organism care tratează problema privind arestul preventiv, deși condamnă condițiile cu totul necorespunzătoare și privative de unele drepturi, nu atinge fondul chestiunii- respectiv faptul aproape de neconceput că, după 26 de ani de la Revoluție și la 9 ani de la admiterea în UE, în România, mai funcționează închisori staliniste.
Reamintesc un lucru care ar putea deveni un punct de pornire în reformarea acestui sistem. În mai 1990 , Guvernul Roman a aprobat un program de modernizare a sistemului penitenciar, care prevedea , printre altele, construcția a 15 închisori preventive. Până în prezent nu s-a construit niciuna. Recent, Avocatul Poporului a semnalat această anomalie și a propus trecerea acestor aresturi în subordinea Ministerului Justiției respectiv subordinea Administrației Națională a Penitenciarelor. Din păcate, raportul conținând cca 400 de pagini, într-o mare măsură inutile și cu un conținut confuz, nu a interesat pe nimeni.
România se află în acest domeniu, din păcate ca și in multe altele, pe marginea prăpastiei. Repet, ori de câte ori se ivește ocazia, că singura soluție viabilă este adoptarea unui Program Național pe termen lung, aproximativ pe 10 ani ,care să fie agreat de toate forțele politice, astfel încât, la un anumit moment, sistemul penitenciar din România(inclusiv aceste închisori preventive) să se alinieze standardelor europene.
Foto – arestul Poliției Capitalei – www.romaniatv.net
1 comentariu. Leave new
Achiesez la tot ce spune domnul colonel. Şi nu o spun din auzite, ci de pe pielea mea, de fost arestat la Poliţie dar şi în penitenciar.
Totuşi, îmi pare rău domnule colonel, dar folosiţi şi termeni neconformi : „închisorile comuniste”! În timpul ocupaţiei bolşevice, staliniste (acesta e corect!), „închisorile comuniste” existau, unele chiar de 100 de ani. La Sighet, la Aiud, la Gherla, au fost închişi nu numai elitele postbelice, ci şi cele interbelice şi antebelice din timpul ocupaţiei străine a Ardealului !
Că au fost utilizate de ocupantul sovietic şi slugile sale, da !
Pe timpul dictaturii ceauşiste, eu ştiu că au fost desfiinţate unele puşcării. Doftana, Râmnicu Sărat şi încă câteva.