Deși promisesem într-un material anterior că voi reveni asupra statutului procurorilor din România, am considerat că afirmațiile mele ar putea inflama niște spirite și am renunțat. Ultima intervenție a ministrului Tudorel Toader prin care se declanșează procedura de revocare a Procurorului General Augustin Lazăr m-a determinat să mă răzgândesc așa că, în cele ce urmează, voi aborda acest domeniu.
În ultimele zile asistăm la o dezbatere sterilă și absolut paranoică în legătură cu o anume fițuică din dosarul de candidatură al lui Augustin Lazăr. Ca obsevator măcar, nu pot să nu mă întreb cu stupoare și profundă dezamăgire dacă, 1) Domnul Președinte Iohanis, căruia i s-au clasat 9 dosare penale la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba, chiar nu știa că Augustin Lazăr, candidatul la funcția de Procuror General era șeful acestei unități de procuratură?! Dacă cumva uitase, nu putea afla acest lucru din dosarul candidatului? 2) Era nevoie ca o asemenea clasare să fie introdusă în dosar pentru a-i reaminti? 3) De când un dosar de candidatură la o anumită funcție, fie ea și de Procuror General este secret? 4) Dacă un candidat la o asemenea funcție nu are alte „lucrări relevante” decât niște rezoluții de clasare, atunci acesta nu merită nici funcția de procuror – șef la o unitate de parchet de la cel mai mic nivel’, darămite funcția de Procuror General al României! Prin lucrări relevante se pot număra cărți publicate, sau măcar articole în reviste de drept, și alte asemenea.
Întăresc precizarea că aceste afirmații sunt concluzii confirmate în cei 38 de ani de carieră de ofițer de penitenciare, din care 16 ani inspector în fosta Direcție Generală a Penitenciarelor, în domeniul aplicării regimului de deținere, și ultimii 13 ani în calitate de Comandant al Penitenciarului de Maximă Siguranță Arad. După pensionare am continuat să urmăresc cu interes evoluțiile apărute în sistemul judiciar, inclusiv toate aceste convulsii legislative și instituționale provocate în ultimii 10 ani, începând cu al doilea mandat al lui Traian Băsescu.
Câteva considerații istorice
Este binecunoscut faptul că după instaurarea dictaturii comuniste, procurorii, alături de Securitate, s-au situat în avanpostul luptei împotriva „dușmanilor poporului”, începând cu elita partidelor istorice care au condus România în perioada interbelică, inclusiv făuritorii României Mari, continuând cu intelectuali, reprezentanți ai bisericilor și terminând cu miile de țărani care s-au opus colectivizării. Zeci de mii de persoane au fost aruncate în închisori și lagăre de muncă unde au fost supuși unui regim de teroare, infometare și în final eliminate fizic.
După 1964, anul amnistierii deținutilor politic, câți mai rămăseseră în viață, aceiași procurori au aplicat politica penală a statului comunist căreia i-au căzut victimă zeci de mii de femei care și-au provocat avort, personal medical, cetățeni care au încercat să treacă fraudulos frontiera, țărani care îndrăzneau să adune resturi în urma combinelor sau care furau câte ceva din avutul statului, și alții asemenea.
După revoluția din Decembrie 1989 s-a încercat să se modifice statutul procurorilor în raport cu noile realități instalate în societatea româneasca și s-a luat modelul țărilor cu o democrație consolidată. Din start, fără nicio șansă. Noua putere, neocomunistă, avea nevoie de procurori pentru a instrumenta așa-zisele dosare ale Revoluției, nici până azi finalizate. În consecință, se poate afirma că procurorii și-au conservat în totalitate statutul privilegiat din perioada comunistă, ba mai mult, după anul 2009, au reușit în bună măsură să-și subordoneze o parte din judecători, care au confirmat pe bandă rulantă rechizitorii întocmite unor persoane dovedite azi nevinovate. Este cunoscut astăzi faptul că în această acțiune unii procurori, îndeosebi cei din D.N.A au lucrat în strânsă legătură cu o parte a serviciilor secrete, pe baza unor protocoale cel puțin suspecte, dacă nu nelegale.
Deși încă din 1991, Constituția României a reglementat distinct statutul procurorilor și al Ministerului Public, introducând principiile „controlului ierarhic” și „sub autoritatea ministrului justiției”, realitatea nu s-a modificat cu nimic. Constituția din 1991 stabilea componența Consiliului Superior al Magistraturii numai din judecători și stabilea că „promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de CSM (art.124)”.
Constituția din 2003, în vigoare si astăzi, consolidează rolul CSM căruia i se subordonează și procurorii. În 2004 sunt adoptate celebrele legi ale justiției, legi care confirmă rolul CSM în promovarea judecătorilor și procurorilor, și atribuie numirea șefilor parchetelor la nivel național, cum era de altfel și normal, Consiliului Superior al Magistraturii. La numai 1 an de la adoptarea acestor legi, atenție! – cu acordul instituțiilor europene, a intervenit Monica Macovei și prin prima OUG a noului Guvern de la acea vreme, modifică aceste legi, introducând în ecuația numirii Procurorilor – șef la ICCJ, DNA și DIICOT, pe proaspătul președinte al României,Traian Băsescu. Aceasta a fost portița prin care politica s-a amestecat grosolan în justiție și s-a ajuns ca aceste funcții să facă obiectul unor înțelegeri oculte înte Președinte și Primul Ministru, așa cum a fost cazul în 2014 între Ponta și Băsescu.
Revocarea Codruței Kovesi, intervenită ( în opinia mea) cu mare întârziere, urmare a unei explozii de informații legate de abuzuri și încălcări ale legii, este un început în direcția revenirii la normalitate. Situația este departe de a fi rezolvată, iar șansele de reușită sunt extrem de reduse. Avem acum o complicitate între componente ale organelor de urmărire penală ale poliției, parchete și servicii de informații, sprijinite,culmea!, de reprezentanți ai instituțiilor europene și ambasadori ai acestor țări și care cunosc foarte bine cum funcționează aceste lucruri în țările lor.
Legat de acest aspect, aș aminti că România este singura țară din Uniunea Europeană în care măsura arestării preventive se execută în aresturile poliției și nu în închisori preventive din subordinea Ministerului Justiției. Încă din 1929, Legea pentru organizarea penitenciarelor și institutele de prevențiune, adoptată de Parlamentul României sub Președintia Ilustrului arădean Ștefan Cicio Pop, prevedea ca în fiecare reședință de județ să funcționeze un penitenciar pentru deținuții preventiv. Începând cu anul 1948, regimul comunist a transferat toate închisorile la Ministerul de Interne și a dispărut astfel sintagma de „închisori preventive”. În locul acestora, la subsolul fiecărui sediu de poliție mai important, au fost amenajate așa-zise aresturi preventive. În prezent în aceste beciuri zac peste 10.000 de arestați preventiv care, pe lângă condițiile inumane de viață, sunt privați, în multe cazuri de cele mai elementare drepturi procesuale. Deși existența acestor locuri de deținere încalcă unul din principiile fundamentale ale dreptului procesual penal, potrivit căruia organul care efectuează cercetarea penală nu are drept de custodie asupra celui cercetat, nimeni, dar absolut nimeni nu se sinchisește de această cumplită realitate, tipică unei veritabile dictaturi. Este de neînțeles cum, instituții europene cu atribuții în domeniul drepturilor omului (Comitetul pentru prevenirea torturii, a tratamentelor inumane si degradante, Comisia pentru drepturile omului), ONG-uri cu tradiție în domeniu ( gen APADOR-CH, Amnesty International) sau asociațiile de magistrați și avocați nu au reacționat vis-a-vis de nenumăratele abuzuri semnalate de către locatarii acestor beciuri. În toate țările europene, inclusiv cele fost comuniste, deținerea în aresturi ale poliției nu depășește 5 zile. În Franța se permit numai 24 ore (garde de jour), în Anglia 72 ore (3 zile), în Ungaria 5 zile.
Amintesc faptul că, încă din decembrie 1990, am luat contact cu aceasta realitate în Franța. Ulterior am încercat să recuperez fosta închisoare preventivă din actualul Palat al Justiției, și asta în pofida opoziției conducerii Tribunalului Arad, dar autoritățile din acele timpuri nu au permis acest lucru. Mi se reproșa, la acea vreme, faptul că doresc 3 penitenciare în Arad (noul penitenciar era atunci în faza de proiectare și autorizare).
Tabloul final privind statutul procurorilor a rămas neschimbat. Eforturile Curții Constituționale și ale ministrului Tudorel Toader au fost zădărnicite de coaliția aflată la putere și de Parlament. Prin Decizia nr.45 din 30.06.2018, Curtea Constituțională repune în drepturi Constituția care în Art.125 (alin 2) coroborat cu art. 134 (alin1), stabilește că promovarea judecătorilor se realizează numai de către CSM. Din moment ce procurorii sunt puși sub aceeași cupolă cu judecătorii, este evident că promovarea acestora se face de aceeași Curte Constituțională. În pofida acestei evidențe,Parlamentul, prin modificările aduse legii nr.304/2004, reduc rolul CSM și-l transformă din decizional în consultativ.
Sub pretextul păstrării unui rol pentru Președintele României se dă posibilitate politicului ca, prin Ministrul Justiției, să cotroleze numirea șefilor parchetelor naționale. Președintele păstrează rolul de numire dar poate refuza, o singura dată, motivat. Deja ministrul a anunțat că, dacă președintele va refuza numirea propusă recent petru șefia DNA, va repeta propunerea. În acest caz avizul negativ al CSM nu are nicio valoare. Și, când te gândești că, forma inițială a legii respecta Costituția și atribuia competența de numire în funcții de conducere a tuturor judecătorilor și procurorilor, inclusiv la nivel național, Consiliului Superior al Magistraturii, considerat garantul independenței justiției.
Dacă tot am ajuns la „independență”, este de neînțeles insistența unora de a clama Independența procurorilor. Cum putem vorbi despre independență în cazul unora care se „subordonează ierarhic” Sau, cum putem nega rolul ministrului justiției sub „autoritatea” căruia își desfășoară activitatea procurorii. Se uită sau mai precis se ignoră cu rea credintță faptul că orice act emis de către procurorul de caz este avizat de șeful său ierarhic. Orice plângere împotriva unui act emis de procuror se soluționează de către șeful unității de procuratură și apoi de către instanța de judecată. Despre ce vorbim!?… S-a ajuns până acolo încât DNA se amesteca în dosarele privind liberarea condiționată a unor persoane, pe motiv că fuseseră anchetați de aceștia, deși Codul de Procedură prevede în aceste cazuri competența parchetelor de pe lângă judecătorii. DNA fiind o unitate centrală,vezi – doamne, poate înlocui procurorul de la judecătorie. Deci avem un exemplu tipic de așa-zisă subordonare ierarhică.
Concluzia care se impune în această situație, aparent insolubilă este una singură. Până la revizuirea Constituției, Președintele nu are niciun rol în promovarea și numirea în funcții de conducere a unor judecători și procurori. Singura instituție care are această atribuție, potrivit Constituției este Consiliul Superior al Magistraturii. Dacă România va devei Republică Prezidențială, așa cum sunt Franța și SUA, unde Președintele este și Șeful Guvernului, atunci putem accepta ca Președintele să numească șefii Parchetelor naționale sau ce șefi vrea el. Până atunci, însă, să ajutăm CSM-ul să-și îndeplinească rolul atribuit de Constituție.
5 comentarii. Leave new
Ar fi bine sa scrieti si despre pensionarile ilegale din penitenciar .despre spagiile de mii de €,ori relatiile cu sefii comisiei pentru fabricarea unor boli!!
Absolut de acord cu observatia D-lui Sica sau cumse numestste interlocutorul.Asistam la o degradare continua a calitatii factorului uman,in stransa corelatie cu aceeasi evolutie din administratia publica ,institutii ale statului si politicieni.Cei 40% analfabeti functionali produsi de scoala romaneasca se regasesc in toate domeniile ,inclusiv la penitenciare.Acest caz de coruptie nu face decat sa confirme cancerul societatii romanesti ,care a ajuns ,dupa cum se vede si la penitenciare. Eu ma iluzionez cu faptul ca pana in anul 2000 nu era posibil asa ceva.Actuala lege a pensiilor militare,profund neconstitutionala ,impinge militarii si pe cei asimilati sa se pensioneze cat mai repede,in loc sa fie motivati sa-si prelungeasca activitatea pana la limita varstei standard de pensionare(60 ani).Unii,dupa cum s-a vazut nu se dau in laturi ,de la manopere ilegale pentru a grabi pensionarea.Spere ca organele abilitate sa traga la raspundere pe cei dovediti vinovati,in frunte cu acel discipolol alui Hipocrate lacom si iresponsabil.
Va admir acribia.
Subscriu total analizei domnului colonel Bucur …………… „În decembrie 1989 la conducerea Procuraturii Generale se afla Popovici Nicolae, care l-a trimis, încă din dimineaţa de 17 decembrie, la Timişoara pe Diaconescu Gheorghe – procuror general-adjunct. Acesta a preluat şi coordonat activitatea procurorilor de la Procuratura Judeţeană Timiş şi de la Procuratura Locală Timişoara.” …… Un procuror vorbeşte: -„…peste 1200 de persoane au fost încarcerate în Penitenciarul Popa Şapcă, fără vreo ordonanţă de reţinere (…) Vreau să vă spun la început că, în 1989, îmi desfăşuram activitatea în Procuratura Generală (…), în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, în jurul orei 4:00 sau 5:00 dimineaţa, am primit un telefon acasă, prin care mi s-a cerut de către fostul procuror general, Nicolae Popovici, să particip la efectuarea unor anchete; fără să mi se precizeze locul în care trebuie să mă deplasez (…) ….. Pe data de 16 decembrie, peste 1.200 de persoane au fost încarcerate în Penitenciarul Popa Şapcă (….) Dar n-am fost singuri, în acel moment, au mai venit 16 procurori din judeţele limitrofe şi, împreună cu aceştia, am început să audiem cetăţenii arestaţi la Timişoara. Eram în jur de 16-20 de procurori din Timişoara din Arad, din Caraş-Severin, judeţele limitrofe. Cred că şi din Hunedoara. (…) …. Deci tovarăşii procurori ce făceau parte din organele de represiune ale dictaturii, slujeau dictatorul împotriva căruia se răsculaseră „oamenii muncii” din Timişoara? Răspunsul: Da! Aşa că s-au deplasat la penitenciar şi au declanşat anchete penale, inclusiv cercetarea minorilor arestaţi de alte organe, cu aprobarea procuraturii. Cei peste o sută de minori arestaţi în 16 şi 17 decembrie, sunt încarceraţi în penitenciarul din strada Popa Şapcă, aşteptând verdictul procurorilor …… Culmea orientării postrevoluţionare a vechilor „organe”: Procuratura îşi schimbase, din mers, crezul politic. ). Dintr-o entitate aservită total dictaturii, apărătoare a avutului obştesc – se ne amintim de ţăranii care culegeau din pământul lor 4-5 ştiuleţi, iar procurorul îi întocmea doar penal şi cerea în rechizitoriu pedepse privative de libertate – în acele zile fierbinţi, a devenit, peste noapte, o Procuratură în slujba poporului, aservind cu devotament şi abnegaţie Revoluţia, apărând cuceririle democratice, ale noului regim, a valorilor în „statul de drepţi”! Arestând oameni nevinovaţi! La comandă! ……. Fragment din cartea Aracul corbilor .
Erată: A se citi Atacul corbilor în loc de Aracul ….