Recent, presa a relatat două situații foarte grave, apărute la Penitenciarele Iași și Poarta Albă, unde a fost nevoie de evacuarea urgentă a „locatarilor”pentru că survenise pericolul iminent de prăbușire a unor corpuri de clădire, realizate în perioada comunistă.
Paradoxal, semnalele de alarmă le-a tras un lider sindical, un anume domn Dumitrașcu, fost subofițer dat afară de la Penitenciarul Craiova în urmă cu mai mulți ani și „recuperat” de fostul Ministru al Justiției, Monica Macovei, inițial în calitate de „consilier personal” și după câteva luni numit director adjunct al Administrației Naționale a Penitenciarelor. După mai multe peregrinări pe funcții, acesta conduce în prezent una din federațiile sindicale ale agenților de penitenciare, postură din care critică,deseori cu succes, conducerea ANP și pe Ministrul Justiției.
Dincolo de ineditul acestei situații se degajă o sumbră realitate din sistemul penitenciar în legătură cu care, încă din anul 2002, încerc să atrag atenția tuturor guvernanțillor. In acest scop am înaintat zeci de scrisori Președinților României, Primilor -Miniștri, Miniștrilor Justiției și conducerilor A.N.P, toate rămase fără răspuns. Printre cei pe care i-am contactat personal se află, inclusiv actualul senator de Arad și Ministrul Apărării, Mihai Fifor. L-am rugat, printre altele, să transmită colegilor săi scrisorile mele, scrisori prin care încercam să-i ajut să înțeleagă realitatea din sistem. Demersul a rămas, din păcate, fără ecou.
Revenind la ceea ce se întâmplă cu unele din spațiile de cazare construite în perioada comunistă, reamintesc un fapt cutremurător pe care guvernanții ultimilor ani fie că nu-l cunosc, fie că ignoră în mod criminal realitatea. Toate construcțiile destinate detenției, realizate începând cu perioada postbelică și până în apropierea lui 89, nu au fost finanțate de la bugetul Ministerului de Interne care administra coloniile de muncă din anii 48-68, ulterior denumite penitenciare.
Toate locurile de detenție, dar absolut toate, au fost realizate de marile trusturi de construcții care construiau obiective industriale și care foloseau cu precădere munca deținuților. Începând din anul 1968, în calitate de ofițer, inspector în fosta Direcție Generală a Penitenciarelor, am fost martor la construirea și darea în folosință a actualelor penitenciare Baia Mare, Drobeta Turnu-Severin, Bacău, Iași, Focșani, Slobozia, Bistrița Năsăud, Brăila, Galați(parțial), Poarta Albă (parțial). Nu le mai amintesc aici și pe cele desființate de Ceaușescu în anul 1977 care nu au mai fost repuse în funcțiune în perioadaanilor 1980- 1983 ( Turnu Măgurele, Peninsula din județul Constanța și alte câteva zeci de secții exterioare de deținere, astăzi dispărute. Pentru arădeni pot aminti secția Mândruloc-Vladimirescu, actualul sediu al Inspectoratului de Jandarmi, costruit de fostul Minister al Construcțiilor Industriale, clădire folosită pentru cazarea celor 800 de deținuți care au lucrat la edificarea Combinatului Chimic, demolat după 1989 de Domnul Potârcă, un rom din Târgu-Jiu, candidat la Președinție și devenit, între timp, client al penitenciarelor actuale.
Ce au în comun aceste penitenciare? Toate sunt construcții finanțate din procentul de 3% alocat, în acele vremuri, „organizării de șantier” pentru toate obiectivele industiale care urmau să fie realizate. Ele aveau și încă au regimul de construcții provizorii, nu au avut la bază proicte de execuție, nu au fost urmărite de Inspecția de Stat în construcții și nu dețin documentele specifice unor clădiri de locuit. După finalizarea obiectivului de investiții, clădirile folosite pentru deținuți erau transferaste, fără plată, în administrarea fostei Direcții Generale a Penitenciarelor. De exemplu, fostului penitenciar arădean, construit în parteneriat de către Intreprinderea Județeană de Construcții Montaj (ICMJ) și Intreprinderea de Construcții Industrial și Montaj (ICIM) Arad este mai mult decât convingător pentru adevărata stare a acestor construcții. Ajuns comandant al acestui penitenciar în septembrie 1988, am încercat să rezolv problema acoperișului prin care pătrundea masiv apa. Am insistat și am obținut aprobare pentru refacerea acoperișului prin metoda consacrată în acele vremuri-șarpantă acoperită cu plăci de azbociment, astăzi interzis ca material de construcții pentru spații de locuit. La puțin timp după aceea au apărut crăpături uriașe în pereți iar expertiza realizată de Institutul de Proiectări Arad a scos în evidență o realitate tulburătoare: construcțiile nu aveau fundații, zidurile erau realizate din BCA sau cărămidă, chesoanele care susțineau plăcile de acoperiș erau dispuse direct pe ziduri, fără centură din beton armat. Concluzia expertizei a fost clară – risc de prăbușire iminentă. Deși aglomerat, s-a reușit demolarea a jumătate din clădiri și reconstruirea lor pe baza unui proiect de reparații capitale. Restul clădirilor au fost demolate ulterior, iar în prezent în această locație funcționează o secție exterioară a noului penitenciar din Arad, unul din puținele locuri de detenție din România unde se respectă normele Europene.
Toate celelalte penitenciare aflate în funcțiune, cu unele excepții (cele din perioada Mariei Tereza din Transilvania – Aiud, Gherla, Satu Mare, Oradea sau cele din Craiova, Galați, Mărgineni), se află în aceeași situație cu fostul penitenciar Arad la care m-am referit.
Deși mă repet, am atras atenția asupra acestei situații de nenumărate ori însă, fără succes. Guvernele României, din câte observ inclusiv cel actual, promit Uniunii Europene că vor construi până în 2023 nu mai puțin de 10.000 locuri noi de cazare pentru deținuți, la standarde europene. Promisiunile , repetate încă din 2012, se lasă așteptate. În loc să se demoleze toate aceste ruine ale comunismului, se preconizează construcția a încă două mari penitenciare, fiecare cu câte 1.000 de locuri – unul în Berceni – Prahova și unul undeva în județul Buzău, pe amplasamentul unei foste unități militare. Aceste două investiții, aflate în faza de studii de prefezabilitate, pot fi realizate în cel puțin următorii 10 ani, cu cheltuieli enorme și angajarea a cca 1.000 de noi lucrători de penitenciare. Prin demolarea etapizată a acestor construcții, aflate oricum în pragul prăbușirii și reconstruirea unor spații de cazare la standardele europene, se pot da în folosință, cu aceleași cheltuieli, cel putin 5.000 de locuri de cazare, într-un timp infinit mai scurt, și fără a fi necesară suplimentarea personalului cu cel puțin 1.000 de posturi, personal care costă cca 100 milioane lei/an.
Pentru aceasta este nevoie ca acești analfabeți funcționali ajunși să conducă destinele României să fie înlocuiți cu profesioniști, capabili să se dedice cu adevărat binelui public și meseriei de slujitor al statului de drept. Cu regret, dar generația mea nu are nicio șansă să mai apuce asemenea timpuri.
