Nicu Ieran. Necrolog pentru trompeta din vecinătatea conștiinței noastre

A murit Nicu Ieran… a prins 67 de ani… mulți, dacă-i cunoști viața în ansamblu…
Azi îl îngroapă la noi în „Eternitatea” și, chiar dacă sunt printre primii care au aflat (duminică seara) vestea de pe facebook, am ales să fiu ultimul care scrie despre acest eveniment… nu fără o importanță cel puțin poetică în viața acestei cetăți care, astfel, și-a pierdut cea mai veche, sonoră și celebră trompetă din orchestra de hateri caraghioși care compunem orașul acesta cântând a proasta.

Întârzierea asta deliberată-i exact în spiritul relației pe care am avut-o: îmi place că exiști, mă distrează că suntem vecini, te urmăresc, râd de ce-ți puie mintea, dar nu-ți fac reclamă. Ție-ți stă bine în undergoundul minților noastre, nu pe prima pagină… Nu ești un exemplu pentru nimeni – ești excepția care întărește regula, iar regula e că suntem, cu toții, proști-grămadă.
Am povestit oral de mii de ori cu și despre Nicu Ieran, dar am scris foarte rar – asta pentru că nu era dată să mă văd cu el și să nu mă roage „hai, mă, Vali (mă enerva și că-mi zicea așa, dar nu cât să mă supăr), bagă și tu ceva despre mine… ia-mi un interviu, să mai afle lumea că exist” gen… eu fiind exact invers de felul meu: am scris despre el doar atunci când nu-și dorea asta.
Înainte cu puțin de a se rade-n cap (precum Samson, pierzându-și, astfel, toată puterea) ne-am văzut la alimentara de lângă gang, unde cerșea bere,  țigări, atenție… orice ai la tine; era cu o fetiță după el – rezultatul unei căsnicii ratate – iar asta m-a făcut să-l evit total.

Curg, pe facebook și în ziare, mesaje cu și despre Nicu Ieran – unul mai nostalgic și mai „intenționat bine scris întru atragerea simpatiei colective” decât altul… pentru că, după cum orice om născut, crescut, trăit și murit aici știe, condiția numărul unu ca să fii băgat în seamă cu respect în Aradul ăsta este să fii mort. Cel mai reușit portret scurt, datat 22 decembrie, 2019, mi se pare cel al lui Giuliano Junc:  „Știi că sunt 30 de ani de la Revoluție când îl auzi pe Nicu Ieran strigând sub geamul tău „Ole Ole Ceaușescu nu mai e!” – iar dacă imaginea asta rămâne după Nicu Ieran, vă pot garanta că niciun epitaf  de filosof sau „om serios” din „Eternitatea” nu-l bate!
Atâta și trebuie să citească popa la partea cu „cine a fost cel plecat dintre noi”… nu-i nimic mai cuprinzător.

Nicu era bun când era printre noi pentru că ne aducea aminte că suntem niște fraieri. Reverberațiile trompetei sale de „revoluționar fără adepți” nu vor produce  prozeliți (sau, mai știi?…), dar ne vor bântui multă vreme de-acum încolo, iar în Monografia enclavei Fortuna care se scrie în timp ce se petrece, Nicu Ieran are locul lui, bine determinat… și bine că terminat așa – că se putea și mai rău.
Hai, rămas bun, Nicule… revoluționează-ne în pace și mai trimite-ne câte-un refren de trompetă de peste drum de „Poetului”, că nu deranjezi pe nimeni… cel mult sperii niște gata-speriați. Dincolo vei găsi mai mulți asemănători ție decât dincoace – dacă e adevărat că, la Judecată, Dumnezeu ne repartizează în funcție de anturajul pe care-l merităm.