[OSCAR 2026] Frankenstein | Un superb film gotic

Frankenstein este o poveste care a dus mult timp lipsă de o adaptare cinematografică cu adevărat demnă, iar Guillermo del Toro oferă în sfârșit o reinterpretare convingătoare a poveștii gotice, susținută de un design de producție luxuriant și costume rafinate.

Un fun fact despre filmul Frankenstein din 1931: Nu este de fapt o adaptare directă a romanului lui Mary Shelley, ci mai degrabă o versiune cinematografică a piesei de teatru a lui Peggy Webling. Filmul acoperă doar o mică parte din povestea cărții și își permite câteva libertăți artistice majore.

Menționez asta deoarece același liberalism interpretativ apare și în versiunea lui del Toro. Cu toate acestea, în timp ce filmul din 1931 era puternic trunchiat, această adaptare extinde materialul sursă și recontextualizează povestea, în mare parte în beneficiul său.

În ciuda valurilor de discuții pe care le-a generat în ultimele două secole, Frankenstein nu este o operă deosebit de complexă. Romanul mai puțin cunoscut al lui Mary Shelley, The Last Man, o poveste remarcabil de profetică despre secolul 21 văzută prin prisma secolului 19, rezistă probabil mai bine testului timpului.

Ceea ce oferă Frankenstein este o oglindă puternică prin care societatea își poate examina opiniile despre autonomie.

Să luăm în considerare adaptăriile vechi – sau chiar producția teatrală din 1927 – dintr-o perspectivă antropologică sau sociologică. În acestea, acțiunile doctorului Frankenstein sunt prezentate într-o lumină mult mai blândă. Atitudinea sa față de Creatură pare mai tandră, cel puțin până când îi permite lui Fritz (care mai târziu a evoluat în figura pop culture Igor) să experimenteze pe Monstru.

O parte din acest lucru provine din reticența vechiului Hollywood de a pune în centrul atenției protagoniști ambigui din punct de vedere moral, pe care publicul ar putea avea dificultăți în a-i susține. Creatura însăși este portrerizată ca fiind brutală și lipsită de inteligență în acea adaptare; O diferență marcantă față de roman, filmul reflectă anxietățile de la începutul secolului al XX-lea cu privire la „Celălalt”.

În contrast, adaptarea din 2025 pune accentul pe frumusețea monstruosului – o temă prezentă des în filmele lui del Toro, de la figura amfibie din The Shape of Water până la Faunul din Pan’s Labyrinth.

Rolul mult extins al lui Elizabeth poartă o mare parte din greutatea aceastei reinterpretări.

În roman, Elizabeth este adoptată de familia Frankenstein și crescută alături de Victor și frații săi. Ea și Victor împărtășesc o poveste de dragoste din copilărie care culminează cu logodna lor.

În film, însă, ei se întâlnesc ca adulți, după ce ea s-a logodit cu fratele lui Victor, William. În timp ce Victor se îndrăgostește imediat, Elizabeth îl consideră doar un potențial prieten. Ea stabilește limite ferme odată ce îi recunoaște obsesia, îi critică tratamentul față de creația sa și, în cele din urmă, ajunge să-l disprețuiască după ce acesta pare să ucidă Creatura.

În roman, Elizabeth nu știe de existența Creaturii până când acesta apare în noaptea nunții ei și o ucide. În film, ea află de existența lui încă de la început și devine o figură maternă, ajutându-l – alături de bătrânul orb– să-și cultive intelectul și personalitatea prin răbdare și bunătate. În cele din urmă, ea moare protejându-l pe Monstru de glonțul lui Victor, neștiind că acesta are capacitatea de a se vindeca.

Aceste schimbări, împreună cu o explorare mai detaliată a trecutului lui Victor Frankenstein, adâncesc implicarea emoțională a publicului și complică peisajul moral.

În roman, Victor se complace frecvent în raționalizări egocentrice și refuză să-și asume responsabilitatea. Această adaptare revizuiește această dinamică. El nu rămâne pasiv în timp ce o femeie nevinovată este judecată și executată după ce a fost înscenată pentru crimă de către Creatură, și nici nu se complace în autocompătimire pentru propriile greutăți.

În schimb, el recunoaște în cele din urmă că cea mai mare parte a tragediei provine din propriile sale acțiuni, mai degrabă decât din cele ale creației sale. Această recunoaștere le permite celor doi să se împace și să împărtășească un moment final de iertare reciprocă.

Înainte de a ajunge în acest punct, însă, el încă dă vina pe Creatură ori de câte ori aceasta se rănește accidental sau nu înțelege ceva – în ciuda faptului că Creatura este, în acel stadiu, practic un copil.

Spre sfârșitul romanului, Victor manifestă și o îngrijorătoare miopie morală, îndemnând marinarii să-și riște viața în urmărirea ambiției sale. Se pare că este un caz de revelație ignorată, sugerând că el a învățat puțin din încercarea sa. În film, el este îngrozit de ideea lui Anderson de a-și sacrifica echipajul în căutarea Polului Nord. El identifică în mod explicit aceeași obsesie distructivă în Anderson care l-a consumat odată și își povestește istoria ca pe o poveste cu tâlc.

Dincolo de tematica autonomiei și responsabilității, acesta este unul dintre cele mai impresionante filme pe care le-am văzut anul trecut, din punct de vedere vizual.

Costumele sunt excepționale, în special rochiile complexe purtate de Elizabeth și mama lui Victor Frankenstein. Această măiestrie se extinde asupra tuturor elementelor vizuale, de la scenografie la cinematografie. Coșciugele din piatră, asemănătoare cu un cocon, decorat cu fața mortului, sunt deosebit de frumoase.

Rămâne însă problema mai amplă a abordării Netflix în ceea ce privește iluminatul, care pare adesea plat și supra-iluminat, lăsând puțin spațiu pentru umbre sau atmosferă.

Frankenstein evită în mare parte această capcană, deși rămâne vizibilă în anumite secvențe, în special în cele care se petrec în Arctic, care uneori par prea lustruite, asemănându-se aproape cu randările din jocurile video.

Frankenstein al lui del Toro are succes nu pentru că este cea mai fidelă adaptare, ci pentru că înțelege esența poveștii: responsabilitatea, empatia și consecințele morale ale creației.

Prin redefinirea personajelor cu o mai mare claritate emoțională și prin fundamentarea spectacolului într-o coeziune vizuală și tematică puternică, filmul transformă o narațiune familiară în ceva care pare imediat și relevant. Nu este lipsit de defecte, dar este una dintre rarele adaptări care tratează opera lui Shelley nu ca pe o icoană a horrorului care trebuie replicată, ci ca pe un text viu care trebuie reinterpretat și, în acest fel, se apropie mai mult decât orice versiune anterioară de captarea puterii durabile a poveștii.

Publicitate online pe Critic Arad

Pachete reclame online pentru firme

Alege ziarul preferat de audiența ta

Ajungi usor in fața aradenilor

Verifică rezultatele online

Transparența 100%

de la 1.290 lei Vezi oferte