Anul rău (Editura Fantomas, 2025, Colecția Supersonic) de Alex Manta este un volum dur, confesiv și fragmentar. Cartea nu spune o poveste liniară, ci adună cadre, scene, note, fragmente de memorie și observații sociale într-un colaj brutal, în care munca, boala, moartea și capitalismul românesc post-tranziție se amestecă și se suprapun. Este o carte despre supraviețuire într-un sistem care nu oferă sens, ci doar obligația de a continua.
Unul dintre nucleele volumului este munca, privită nu ca valoare morală, ci formă de constrângere și epuizare. Versurile „ești important prin munca pe care o faci / munca te definește îți dă sens” sunt imediat demontate de vocea narativă, care recunoaște în acest discurs „un mod de a te da mare / că ești sclavul unui program și al unui patron”. Alex Manta surprinde limbajul motivațional gol, repetat obsesiv în mediile corporatiste și industriale, și îl expune ca pe o ideologie a auto-anulării. Munca nu eliberează, ci consumă, iar omul ajunge „obligat să creadă / că cineva se gândește la tine / în loc de banii pe care-i produci”.
Un al doilea fir major este relația cu tatăl, una dintre cele mai puternice și incomode dimensiuni ale cărții. Tatăl este patron, figură autoritară și contradictorie. Ultima ceartă, redată aproape stenografic, alternează limbajul birocratic cu reproșul ideologic: „eu am diplomă de Ștefan Gheorghiu / și sunt mândru de asta”. Conflictul nu este doar personal, ci simbolic: între generația formată în comunism și cea prinsă în capitalismul haotic, între control și neputință. Moartea tatălui nu aduce eliberare, ci o moștenire toxică de vinovății, secrete și obligații.
Textele despre boală și moarte sunt lipsite de patetism, dar tocmai această austeritate le face devastatoare. Descrierea spitalului, a degradării fizice și a așteptării sunt aproape clinice: „majoritatea vin să moară la ATI / și mureau tacit”. Nu există revelație, nu există catharsis. Moartea este administrativă, birocratică, tratată ca o etapă logistică. Aceeași logică rece se aplică și după deces, când lumea vorbește mai degrabă despre averi, mașini sau relații decât despre pierdere.
Cartea funcționează și ca un portret al României contemporane, surprinsă din interiorul unei firme, al șantierelor, combinatelor și relațiilor de „pile”. Poemele despre producție, licitații, subcontractori și șpăgi sunt extrem de concrete și tăioase. De exemplu, în „Bijuterii Avioane”, armamentul este numit cinic „bijuterii”, iar etica apare ca o regulă nespusă a profitului: „nu poți livra și la iranieni / și la evrei în același timp”. Realismul crud al acestor pasaje transformă poezia într-un document social.
Stilistic, Anul rău este fragmentat, oral, uneori violent, alteori aproape contabil. Limbajul oscilează între jargon tehnic și reflecție lucidă. Repetiția expresiei „aia e” devine un refren al resemnării, o formulă de închidere a oricărei tentative de sens. Titlul însuși este reluat obsesiv: „în cel mai rău an”, ca și cum timpul ar fi rămas blocat într-o traumă continuă.
Forța volumului stă în refuzul de a oferi soluții sau speranță facilă. Finalul nu promite vindecare, ci doar constatarea lucidă a supraviețuirii: „mai bine trăiești”. Nu e un mesaj optimist, ci unul minim, aproape biologic. Anul rău este o carte inconfortabilă care spune lucrurilor pe nume și refuză orice cosmetizare. Este o poezie a epuizării și a adevărului spus până la capăt.
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
