În timpul conflictului din Pacific și Orientul Îndepărtat, japonezii s-au comportat în luptă în conformitate cu propriile convingeri dictate de codul onoarei și de tradițiile războinice cultivate de-a lungul secolelor. Ei nu au dovedit nici-un fel de milă față de adversar, care tebuia anihilat în totalitate, chiar și atunci când din cauza rănilor nu mai putea să lupte. Prizonierii erau puțini și au fost tratați cu dispreț, pentru că puteau să-și închipuie că cineva se putea preda inamicului. Au încarcerat aproximativ 132.000 prizonieri de război din Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Noua Zeelandă, Olanda și Australia. Plus 215 mii din diferite alte țări. Dintre aceștia au murit aproximativ 36.000 adică mai mult de un sfert. Situația prizonierilor americani a fost de departe cea mai cruntă: din cei 34.648 de americani aflați în regim de detenție în Japonia, au murit 12. 935, adică peste 37 %. Pentru comparație, numai 2% dintre americanii încarcerați de naziști sau de italieni au murit.
Violuri și masacre asupra britanicilor
Un prim avertisment pentru ceea ce urma să se petreacă atunci când englezii cădeau în mâinile japonezilor s-a produs chiar în decembrie 1941. Trei piloți britanici, care aterizaseră de urgență în Siam, au fost arestați de jandarmeria locală și predați japonezilor. Viceconsulul japonez i-a spus unui judecător siamez că britanicii sunt vinovați de uciderea unor cetățeni japonezi și de distrugerea unor proprietăți japoneze, cei trei trebuind să fie executați pe o plajă din apropiere. Britanicii din Malaya se așteptau din partea japoneză la clemența obișnuită în Europa, chiar și din partea armatei germane. Dar, Codul Bushido îi determina pe japonezi să arate aceeași cruzime față de ei înșiși precum cea pe care o arătau dușmanului. Un pilot militar japonez care a aterizat de urgență la Jahore a tras în malaiezii curioși, adunați împrejurul lui, păstrând ultimul cartuș pentru el.
După căderea orașului Hong-Kong, în ziua de Crăciun a anului 1941, invadatorii japonezi s-au lansat într-o serie de violuri și masacre, de la care nu au fost cruțate nici călugărițele nici asistentele medicale, nici pacienții din spitale uciși cu baioneta și, bineînțeles, nici prizonierii. Scene similare s-au produs și în coloniile olandeze Java și Sumatra. Și în aceste cazuri, armata japoneză a rămas fidelă tradiției de bestialitate statornicită în timp, o pervertire a virilității și spiritului războinic cu atât mai șocantă cu cât aceasta a fost instituționalizată. Soldații de toate naționalitățile, în toate războaiele se fac uneori vinovați de atrocități, dar acestea reprezentau o încălcare a regulamentelor și, în multe cazuri, vinovații de crime de război au fost pedepsiți. La japonezi abuzurile au fost privite cu îngăduință și încurajate de către superiori.
În timpul înaintării japonezilor prin Peninsula Malacca s-au petrecut crime asupra prizonierilor care aveau să anunțe ceea ce se va petrece mai târziu. La 22 ianuarie 1942, după lupte grele date în satul Parit Sulong, din Johor, forțele australiene aflate în retragere au fost silite să părăsească răniții. Dar, ceea ce a urmat s-a constituit într-o serie de atrocități comise împotriva prizonierilor britanici. Generalul japonez Takuma Nishimura a ordonat ca aceștia să fie uciși, iar subordonații lui s-au grăbit să-i execute ordinul: i-au înjunghiat cu baioneta, i-au înecat și i-au ars de vii pe cei răniți. Au murit peste 160 de australieni și indieni. Într-un alt incident, petrecut la Bukit Timah, 12 soldați din Regimentul Argyll au fost prinș, legați cu sârmă ghimpată și înjunghiați cu baioneta. Un supraviețuitor a făcut pe mortul și a fost ajutat să se ascundă de câțiva chinezi binevoitori. Abuzurile începeau chiar din momentul capturării prizonierilor și aveau ca scop intimidarea și deposedarea acestora de bunurile pe care le aveau asupra lor. La furt participau toți soldații, indiferent de grad. La 16 februarie 1942, după ce generalul britanic Percival a capitulat la Singapore, au început imediat abuzurile soldaților japonezi asupra britanicilor. „Ne-au scos afară lovindu-ne cu pumnii, cu palmele și cu picioarele” – povestește caporalul Alistar Urquhart aflat în fortul Canningt. „Acolo am văzut ceva uluitor: sute de oameni ieșeau din buncărul subteran, ținând mâinile deasupra capului și având întipărită pe chipul cadaveric groaza. S-au aliniat alături de noi. Apoi am fost așezați cu toții la distanță de o baionetă și lăsați să stăm în picioare. Am așteptat mult timp în soarele arzător al amiezii, iar câțiva soldați japonezi au trecut printre rândurile de soldați înspăimântați și le-au smuls ceasurile de la mână, brichetele, pachetele cu țigări, stilourile, banii, furând tot ce era de valoare. Nimeni nu a avut curajul să se împotrivească. Mulți ofițeri au fost pălmuiți peste față, smulgându-li-se epoleții și aruncându-li-se pe jos bonetele”.
Abuzuri asupra americanilor
Curând după Pearl Harbour vor face cunoștință și americanii cu cruzimea japonezilor, care, deși apreciau vitejia și spiritul de sacrificiu, s-au dedat la răzbunări când întâlneau aceste calități și la inamicii lor. Aproape concomitent cu atacul de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941), japonezii au atacat și atolul Wake, unde americanii au construit o bază militară permanentă. Dar, prima încercare de a cuceri mica insulă, din 8 decembrie, a fost un eșec. Un alt atac, din 11 decembrie, a fost respins de mica garnizoană dar, la 23 decembrie 1941, o puternică forță navală japoneză a debarcat pe insulă 1500 de soldați, înfrângând fanatica rezistență americană. S-au predat atunci ca prizonieri de război 1603 americani și civili. Numai că victoria a fost scump plătită, japonezii pierzând între 700 și 900 de oameni din marina de război, plus două distrugătoare și 20 avioane, în timp ce americanii au avut doar 122 de morți. Japonezii s-au simțit umiliți de această rezistență eroică și voiau să-i ucidă pe prizonieri cărora le-a fost acordată până la urmă grația imperială.
Dar, salvarea se va dovedi doar începutul unor groaznice suferințe pentru că nu li s-a iertat modul în care au luptat. După trei săptămâni, în 12 ianuarie, 1222 prizonieri au fost îmbarcați pe nava Nitta Maru, pentru a fi transportați într-un lagăr din China. Înainte de a fi îmbarcați pe vas, prizonierii au fost obligați să treacă prin „tunel”, adică printre un șir dublu de japonezi, fiind loviți cu picioarele, cu pumnii, cu palmele. La bordul navei Nitta Maru, mâncarea și apa erau aproape inexistente pentru prizonierii înghețați, înghesuiți și obligați să stea în propria mizerie în pântecele navei. „În lunga noastră istorie de semi-înfometare ca prizonieri de război, cele douăsprezece zile petrecute în călătoria care a urmat după ce am părăsit insula Wake au fost, după părerea mea, cele mai cumplite”, spunea Kuningham, unul dintre prizonieri. Japonezii i-au abuzat fizic pe prizonieri, inclusiv pe ofițeri, fără încetare. „Au fost foarte multe lovituri cu palma. Într-o zi căpitanul Platt a fost scos pe culoar și bătut cu o bâtă pentru că vorbise prea mult. Ofițerii nu supravegheau ce se întâmpla, dar gardienii și-au asumat baterea prizonierilor. Nava a ajuns în Yokohama pe 20 ianuarie, după care a plecat spre China. Pentru a se răzbuna pentru înfrângerile suferite, japonezii au legat fedeleș 5 prizonieri, membri ai bazei aeriene de pe Wake, care au fost torturați până la moarte, «în onoarea vitejiei» dovedite în apărarea insulei, cum îi ironizau japonezii. «Pentru faptele voastre o să fiți uciși azi, ca răzbunare. Sunteți aici în calitate de reprezentanți ai soldaților americani și o să fiți uciși. Puteți să vă rugați pentru fericirea voastră pe lumea cealaltă». Cei cinci bărbați legați au fost mai întâi bătuți cu brutalitate, apoi au fost decapitați cu sabia în fața camarazilor. Corpurile decapitate ale soldaților americani au fost apoi folosite de către marinarii și soldații japonezi pentru a-și exersa lupta la baionetă, până când, mutilate, au devenit de nerecunoscut și au fost în final aruncate peste bord ca niște saci de gunoi”.
O altă întâmplare de acest gen se va produce și după bătălia aero-navală de la Midwai, din 5 iunie 1942. Cruzimea japonezilor, înfuriați la culme pentru pierderea portavioanelor, s-a revărsat asupra tuturor americanilor la care au putut ajunge. Wesley Osmus, un pilot de bombardier torpilor, în vârstă de numai 23 de ani, de loc din Chicago, a fost reperat de marinarul de veghe de pe un distrugător japonez, recuperat din apă și interogat pe punte de către un ofițer isteric, care agita o sabie. Către apusul soarelui, japonezii pierzându-și interesul față de prizonier, l-au dus pe Osmus pe dunetă și l-au măcelărit cu o toporișcă. Tânărul nu a murit imediat, s-a agățat de copastie până când degetele i-au fost complet zdrobite, apoi s-a prăbușit în mare. Marina imperială era la fel de abrutizată ca și armata de uscat. Răzbunarea s-a manifestat în multe alte cazuri și în cele mai diferite condiții. Astfel, în 7 septembrie 1944, nava japoneză Shinyo Maru a fost torpilată în Pacific în timp ce transporta 750 prizonieri de război la Manila. După lovitura primită, nava a început să se scufunde dar când comandantul a văzut acest lucru a ordonat execuția imediată a prizonierilor. Numai că nu a fost timp suficient, așa că unii au scăpat de gloanțe dar au fost omorâți după ce o misiune de salvare a venit să-i salveze pe japonezi. Și de data aceasta au rămas în viața 82 de prizonieri. Infanteristul marin american E. B. Sledge a trăit o experiență absolut devastatoare atunci când a trecut, în timpul bătăliei din Insula Peleliu, pe lângă cadavrele unor luptători americani: „Am aruncat o privire rapidă într-acolo și m-am tras înapoi, revoltat și impresionat de scenă. Cadavrele erau într-o stare avansată de putrefacție și aproape înnegrite de cât stătuseră afară. Asta era de așteptat în cazul morților de la tropice, dar infanteriștii respectivi fuseseră mutilați în ultimul hal de inamic. Unul dintre ei fusese decapitat. Capul îi fusese lăsat pe piept, mâinile îi fuseseră tăiate de la încheieturi și îi zăceau de asemenea pe piept, în dreptul bărbiei. M-am uitat șocat la fața lui, realizând că japonezii îi tăiaseră penisul infanteristului marin ucis și i-l îndesaseră pe gură. Cadavrul aflat lângă el avusese parte de același tratament. Al treilea fusese măcelărit, făcut bucăți ca un leș sfârtecat de un animal de pradă”.
Olandezii simt furia japoneză
Nici ceilalți combatanți de pe frontul antijaponez nu au scăpat de răzbunarea celor educați în spiritul impus de „Codul Bushido”. După ce nava comercială olandeză Tjisalak de 5787 de tone a fost torpilată în Oceanul Indian, în dimineața zilei de duminică, 26 martie 1944, căpitanul a dat ordin echipajului său, format din 76 de oameni, să abandoneze nava. El nu știa de un ordin al marinei japoneze care dispunea completa distrugere a echipajelor navelor inamice. Submarinul japonez I-8 s-a ridicat la suprafață, iar comandantul său, Tatsunosuke Ariizumi, a dat ordin să se apropie de cele trei bărci de salvare pline de supraviețuitori, asupra cărora s-a deschis foc cu mitralierele. Celor care rezistaseră acestui atac, li s-a ordonat să se urce pe puntea submarinului, unde au fost dezarmați și li s-au legat mâinile. În decurs de câteva minute, puntea superioară era plină cu echipajul navei Tjisalak, alcătuit din chinezi, indieni, europeni. Japonezii au început apoi să le taie capetele europenilor unul câte unul. Mergeau pur și simplu și-l loveau pe unul în spate, îl aduceau în față, după care unul dintre cei cu săbii îi tăiau capul. Iată ce își amintea operatorul radio al navei: „Unui tip i-au tăiat capul pe jumătate și l-au lăsat să se zbată pe punte. Celorlalți pe care i-am văzut, le-au tăiat pur și simplu capetele dintr-o lovitură și i-au aruncat peste bord. Râdeau”. Un alt supraviețuitor, un operator britanic, de 21 de ani, numit Blears, confirmă relatarea: „Se distrau și se afla acolo și un cameraman care înregistra întreaga scenă. Reușind să-și elibereze unul din brațele legate, Blears a plonjat în apă și a înotat spre un morman de resturi lăsate în urmă de Tjisalak, în vreme ce doi japonezi așezați pe punte trăgeau în direcția lui. Teama de rechinii atrași de mirosul sângelui camarazilor săi îl făcea să înoate cu atât mai repede. Pe submarin cei 22 de marinari rămași au fost cu toții legați împreună, cu frânghii lungi, iar submarinul I-8 a intrat în imersiune trăgându-i pe oamenii care se zbăteau în adâncuri și înecându-i deliberat.” În mod miraculos, un indian pe nume Dhange a reușit să se elibereze și în acest fel să supraviețuiască pentru a depune mărturie alături de Blears și de operatorul radio.
Scufundarea bărcilor
Scufundarea bărcilor de salvare era o practică obișnuită a japonezilor, la fel cum era și împușcarea supraviețuitorilor pe mare. După ce submarinul japonez I-26 a torpilat o navă americană, „Richard Hovey”, în martie 1943, care naviga pe ruta Bombay – Canalul Suez, a ieșit la suprafață și și-a îndreptat tunul antiaerian spre micile bărci de salvare și spre alte resturi ale atacului și astfel le-a distrus. Mai mult, locotenentul Harry Goudy își amintea că japonezii de pe punte „râdeau și se părea că se distrează pe cinste pe seama necazului nostru și, mai mult, acțiunea crminală a fost filmată”. Un alt exemplu de atrocitate absolut gratuită. William Musser, de 17 ani, ospătar la popotă, se afla în drum spre Calcutta din California cu nava Jean Nicolet. Dar nava a fost scufundată de un submarin japonez iar William a fost pescuit din apă și adus imediat cu brațele legate spre prora submarinului, flancat de doi marinari japonezi. „Deodată, unul dintre ei s-a întors și i-a aplicat lui Musser o lovitură teribilă peste cap cu o bucată de țeavă de oțel. Japonezii râdeau în timp ce Musser mergea clătinându-se, zdruncinat și îngrozit. Scoțându-și pistolul, și țintind cu atenție, același japonez a apăsat pe trăgaci și i-a zburat creierii băiatului. Corpul lui Musser a fost apoi aruncat peste bord ca un sac de gunoi”. În același fel a mai fost omorât marinarul de 19 ani, Richard Kean. Ceilalți americani au fost târâți în submarin. „Aerul nopții a fost, în curând, sfâșiat de strigăte de agonie și de zgomote de lovituri”, se arăta în fața Tribunalului pentru Crime de Război de la Tokio. „Pe punte japonezii formaseră două linii, în vreme ce americanii erau forțați să treacă printre ele, fiind loviți cu bare de metal, paturi de pușcă, bucăți de lanțuri și înjunghiați cu baionete și cuțite. Oricine reușea să supraviețuiască, la capătul liniei înfrunta un marinar corpolent, a cărui sarcină era aceea de a-și înfige adânc baioneta în americanii care sângerau și erau învinețiți și de a-i arunca efectiv peste bord”. Dar, în mod cu totul surprinzător, doi oameni, inginerul Pyle, care a reușit să cadă în mare și marinarul Butler care a reușit să-și elibereze mâinile și să sară peste bord, au scăpat cu viață Alți 30 de marinari care fuseseră legați s-au scufundat în ocean odată cu scufundarea submarinului, dar încă un marinar a reușit să se salveze tăindu-și legăturile cu un briceag pe care a reușit să-l ascundă. Toți ceilalți s-au înecat.
Maltratarea aviatorilor
Îndoctrinați în spiritul urii față de inamic, și civilii niponi s-au dedat la atrocități împotriva aviatorilor americani, cum a fost cazul navigatorului american Raymond Hap Halloran, care se parașutase în Tokyo după doborârea avionului său B-29. Când a ajuns pe sol, Halloran a fost bătut de o gloată de civili, apoi a fost capturat de autoritățile japoneze, care l-au torturat, l-au închis într-o cușcă pentru porci și l-au ținut în boxa unui grajd de cai. L-au despuiat în pielea goală și l-au expus în grădina zoologică Ueno din Tokyo, legat într-o cușcă goală de tigri, astfel încât civilii să se poată holba la corpul lui murdar și acoperit de răni. A flămânzit în asemenea hal încât a slăbit 45 de kilograme.
După eliberare era foarte agitat și îi era frică de oricine i s-ar fi apropiat din spate. Nu putea dormi cu brațele acoperite deoarece se temea că va fi nevoit să se lupte cu atacatorii. Avea coșmaruri îngrozitoare și se trezea ieșind în goană în curte, țipând după ajutor. Evita hotelurile întrucât crizele lui îi deranja pe ceilalți locatari. La mai bine de 60 de ani după război, el a continuat să fie afectat de controlul inadecvat al inventarului: avea 8 perne, 6 ceasuri în dormitor, cumpăra mai multe haine și provizii decât ar fi avut nevoie vreodată și depozita stive întregi de alimente.
Omorurile înfăptuie în astfel de cazuri nu au fost niciodată înregistrate și astfel ele nu intră în statistica arătată de noi mai înainte, pentru că nu erau oficial raportate. Ele au fost relatate de supraviețuitori și a existat aproape întotdeauna cineva care să spună povestea atrocităților făptuite de armata japoneză. Unele mărturii au fost reținute și de tribunalele care au judecat criminalii care au comis fărădelegile.
Citește și:
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XVI) | Americanii suferă în Pacific
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XV) | Război necruțător în Extremul Orient
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIV) | Masacrarea cazacilor
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XIII) | Răzbunarea partizanilor sârbi
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XII) | Românii în Cehoslovacia
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (XI) | Românii la Budapesta
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (X) | Distrugerea Germaniei naziste
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IX) | Eliberarea lagărelor din Vest
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VIII) | Bătălia pentru Ardeal
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VII) | Eliberare și răzbunare
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (VI) | Moartea din lagărele germane
- 8o de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (V) | Crimele de la Katyn
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (IV) | Furtuna de foc de la Dresda
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (III) | România se alătură Națiunilor Unite
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (II) | Catastrofa germană de pe Frontul de Est
- 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (I) | Debarcarea aliată din Normandia
- de același autor – AICI
