Întâlnire
Câmpiile înghețate în zori le străbăteam
Era încă ușor întuneric. O zonă purpurie se trezea.
Un iepure în fața noastră alerga
Cu mâna unul dintre noi îl arăta
Asta a fost demult. Astăzi nu mai trăiește
Nici iepurele, nici cel care semnu-l făcea
Draga mea, încotro s-au dus
Semnul mîinii, salturile de pe arătură, drumul parcurs
Mă-ntreb nu că mă doare ceva, dar n-am un răspuns.
Splendide aceste versuri ale lui Czeszlav Milosz, poet american de origine poloneză, laureatul Nobelului 1980. N-am să le fac un comentariu, n-am specializarea necesară. Pot, eventual, să dau un îndemn spre meditație, dar nu cred să mă pricep mai bine decât o fac versurile însăși.
Omul a căutat mereu un răspuns ultim. Mântuitor. Un Răspuns mare, ultim și definitiv, la acel binecunoscut cine suntem, de unde venim și unde mergem. Trăim, mulți dintre noi, dar nu știm pe ce lume suntem. Mulți dintre noi nici nu se întreabă. Sau nu se mai întreabă. Pentru că omul, în limitele intelectului și rațiunii sale, a reușit, în cel mai bun caz, să formuleze întrebarea potrivită. Atât. De răspuns, nici nu poate fi vorba. Întrebarea bine pusă este deja capăt de linie. Punct terminus. Arta, poezia, în speță, o face, și ea, cu mijloacele specifice, în formele sugestiei sensibile. Pentru omul profan, a reuși să pună exact întrebarea potrivită este deja un semn de înaltă cucerire, de mare orgoliu. Dar nu consolator. Patapievici, în final la ”Zbor în bătaia săgeții”, scrie: fără răspunsuri lumea e vidă; dar a întreba face imposibil răspunsul.
Există răspunsuri, dar numai cele cu ”r” mic, neconsolatoare. Unii spun că răspunsul vieții este viața însăși. La ce să ne mai batem capul? Trăiește și taci. Alții, supraevaluează clipa. Trăiește-ți clipa. Opriți clipa în loc. Mintea omenească, prin artă, filozofie, știință și chiar religii, se declară neputincioasă, în fața Marelui Răspuns. O neputință care, totuși, doare. Nu o durere biologică, nu asta-l doare nici pe poet, în versurile de mai sus, ci una existențială, ontologică. Care este răspunsul omului, în fața sensului vieții? Care este răspunsul omului, în fața morții? Cu ce i se poate opune? Tot ce este viu, moare. Fie animal (iepurele ”nostru” din poezie), fie om (omul „nostru”, care cu mâna arăta.) Ba, cu cât oamenii s-au sforțat mai mult, au cucerit mai mult, parcă au sporit, cu lumina lor, a lumii taină, ca să formulăm cu fericita formulare a lui Lucian Blaga. Martin Heiddegger, considerat cel mai profund gânditor al secolului XX, omul care pare să se fi dus cu mintea cel mai departe, spunea, spre finalul aventurii sale intelectuale, că doar un Dumnezeu ne mai poate salva. (Heiddegger, despre care Liiceanu afirma că a dat seamă de tot ceea ce este pământesc. De tot ceea ce ține de aici. A dus gândirea până în cele mai îndepărtarte limite ale lui aici. Dar, atenție, el a putut s-o facă doar în dimensiunea orizontalului. Verticala, Răspunsul, Marele Răspuns i-au rămas, și lui, inaccesibile.)
Creștinismul este singura poziție, dar una de anvergură spirituală, care are pretenția Răspunsului absolut. Viața de aici este terenul de luptă, pregătire și testare pentru viața de dincolo, viața veșnică. Mântuirea. Răspunsul este și vine din spiritual. (Și în „Călăuza” lui Tarkovski, cele trei personaje caută mântuirea. Dar unul singur, cel care se mișcă și trăiește în și pentru dimensiunea spirituală, se află pe drumul cel bun. Nu omul de ștință –„prafiesăr”, nu scriitorul. Doar Stalkerul înțelege lucrurile și are alte valori, alte puteri, puteri supranaturale: mută paharul, la începutul filmului, cu puterea minții, cu privirea, așa cum o va face și fetița lui infirmă, descendenta nu doar naturală ci, mai ales, spirituală, la final. Omul este neputincios și infirm, în plan terestru, natural, dar extrem de puternic, odată ce are acces la supranatural, la cer. Filmul este, în fond, unul creștin. Nu e greu de ghicit. Ar fi suficient să ne reamintim că, la un moment dat, apare cununa de spini.)
Dar aici, în creștinism, ne mișcăm, deja, în teritorii sacre. În alte spații interioare. În granițe care nu mai sunt accesibile oricărui muritor. Principiile sunt altele, mintea devine alta. De acest răspuns se pot bucura doar fericiții beneficiari ai harului de sus, cei care au primit lumina înțelegerii lucrurilor, cărora li s-a dat, și au căutat, cheia descifrării codului vieții și al morții. Și care, concomitent, au înțeles să primească și să gestioneze harul acordat. În lipsa acestei lumini și iluminări divine, „logica” divină este, pentru rațiunea și logica omenească, un basm. Ceva de neînțeles. Primitiv, demodat. Denaturat. Un scandal. O nebunie. Și invers. Apostolul Pavel, de fapt, în Întîia sa epistolă către corinteni, indică prăpastia dintre rațiunea omenească și cea dumnezeiască: „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii” 1:25, și: „înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu.” 3:19
Răspunsul poate fi doar revelat, la el se poate ajunge numai prin har.
1 comentariu. Leave new
Felicitări domnului Popa care prezintă ideile într-un mod altfel decât cel des întâlnit în mediu rețelelor sociale care monopolizează abordarea științifică și de cele mai multe ori e a ambalată ca fiind infailibilă pentru că știința și rațiunea sunt mai „accesibile” omului contemporan și mai comode decât pașii mărunți pe poteca spirituală,mistică.Mulțumesc pentru un articol mai divers și de ce nu mai complet pentru că iese din sfera comodității.E doar un punct de vedere și nu urmăresc să stârnesc reacții negative din partea celor ce aleg să ignore latura spirituală a omenirii iar dacă am făcut-o îmi cer iertare.