5.
La întoarcerea de la Budapesta, suntem protagoniştii unui accident minor. (Să nu uităm, şoselele lumii sunt, totuşi, şi nişte cimitire.) Cu nu foarte mulţi kilometri înainte de Szeged, pe autostradă, maşina derapează uşor. Nu aveam viteză, din cauza condiţiilor meteo, în primul rând. Plouase, mai mult decât abundent. Ştergătoarele de parbriz, harnice, nu mai făceau faţă. O aversă diluviană. Ca de vară. Se mulgeau nişte nori negri. O grindină, apropiată de mărimea alunelor, sărea de pe asfalt, ca mingile de ping-pong. Mătura parbrizul, în răpăieli de mitralieră. În dreptul unei liziere, imediat după o curbă, se scurseseră pe şosea limbi de noroi. Ajunsă instantaneu într-o mare galbenă, argiloasă, Mina se sperie, calcă instinctiv frâna, dansăm puţin, dar nu facem chiar patinaj artistic, nu piruete, după care ne izbim de un parapet. Motorul tace. Radioul se opreşte. Apoi se aude, din nou. Un blues foarte vechi: Ella Fitzgerald. Mina face, în continuare, baloane roz de gumă. Cred că nimeni n-ar fi putut controla acela derapaj. Nu se întâmplă mare lucru, maşina merge totuşi mai departe, pe patru roţi; pe picioarele ei, era să spun. Singurul care are de suferit sunt eu, aflat în dreapta-spate. (Locul impactului.) Mă supără umărul drept îngrozitor. Mă doare mâna. Una din mâinile cu care scriu! Mâna principală, pot spune. Mai că leşin, de durere. Reflex, îmi protejasem tâmpla cu braţul. Avusesem un pic de timp, pentru a putea face asta. O lovitură la cap, chiar dacă nu e prea puternică, îţi poate fi fatală. Moartea, uneori, stă mult prea apropape de noi. Dramatic, de-a dreptul. Ce bine că nu suntem mereu perfect lucizi! Nu ne mai încurcăm cu poliţia, rana maşinii este cu greu vizibilă. Dar durerile mele persistă. Ajungem la un spital din Szeged, unde radiografia spune că aş putea avea o eventuală fisură de claviculă (nu aveam). Fac febră (fac febră!), suficient de mare. Câteva linii peste 38. Apoi 39. Mi se recomandă să rămân în spital, totuşi. Nu accept (la doar o aruncătură de băţ era deja graniţa), dar toată lumea insistă, încât sunt nevoit să mă supun. Mircea C. se angajează să suporte costurile spitalizării. Paul şi Mina insistă să acopere ei toată cheltuiala. Care avea ca obiect îngrijirea mea, cel puţin până a doua zi, dar şi şederea Monikăi, care se oferise să rămână cu mine, pe post de însoţitor, cunoscând şi limba, etc. Cert este că seara mă prinde întins pe un pat de spital din Szeged. Cu Monika scuturând, la răstimpuri, un termometru cu mercur, anacronic, în total şi inexplicabil contrast cu nota de dotare, la zi, a spitalului. Umezindu-mi buzele uscate şi crăpate, cu o felie ruptă de portocală. De forma unei semilune. Vlad urma să spună, într-o cu totul altă ocazie, că medicina este o ştiinţă defensivă. Mă gândesc că n-are cum să fie altfel. Ea apără. Sunt în grija unui medic cu figură de arab. Care îşi ascunde o aparentă timiditate, în spatele unei bărbiţe rare. Are respiraţia camforată. Notează ceva într-un carneţel. Sunt, desigur, un caz uşor. Are, normal, o caligrafie de doctor. Parcă ar scrie pe genunchi. Nu identific în el medicii plictisiţi pe care-i cunosc. Cu care am avut întâlniri, de-a lungul vieţii. Nu identific în el medicul care se arată vădit deranjat că l-am deranjat. Îmi place. Tipul ăsta are vână. Și bun simț, totodată. Monika îmi translează că febra scade şi că lucrurile decurg normal. (Mi se mai făcuse o injecţie, între timp.) Îmi place. În ciuda situaţiei neplăcute şi locului în care mă aflu constat, dintr-o dată, că mă simt ca într-o vacanţă. Cineva (Monika) are grijă de mine! Mi se pare nefiresc şi neverosimil ca să aibă cineva atâta grijă de mine. Nu sunt în elementul meu, când mi se întinde o mână de ajutor. Am fost întotdeauna singur. Pare a fi plăcut, totuşi. Reconfortant. Mă înduioşez. Îmi place. De cât timp mi-am interzis, oare, să mă gândesc cu o îngăduinţă nelimitată, vis-a-vis de propria-mi persoană? Am, în sfârşit, timp să o privesc pe Monika. Parcă aş fi făcut-o pentru prima dată. De parcă n-aş mai fi făcut-o niciodată, pân-atunci. Profilul ei preocupat, citind prospectul unui medicament, felul în care se îngrijeşte să nu-mi lipsească nimic îi conferă aura unei bunătăţi ascunse. (Aceasta era impresia ce mi-o lăsase, cel puţin.) Oamenii pot fi buni. Uitasem. Oamenii pot fi uneori buni, cel puţin. De pe faţă parcă mi se ia un văl. (Era doar un prim văl.) O găsesc, dintr-o dată, nu doar bună, generoasă ci, privită dintr-un anumit unghi, pur şi simplu frumoasă. Nu este o a doua, ca ea! The One. Din raţiuni pe care nici acum nu le cunosc, iar această intuiţie nu avea să mă mai părăsească multă vreme, găsesc că Monika, printr-o inexplicabilă şi probabil inconştientă autocenzură, parcă urmărea să ascundă tot ce era mai bun şi mai frumos în ea. Este îmbrăcată într-o rochie simplă, nici scurtă şi nici lungă, la trei degete deasupra genunchilor, un mozaic de culori suficient de sobre, ca un covor de frunze autumnale. În cursul nopţii, degetele ei delicate îmi tamponează, cu şerveţele parfumate, fruntea umezită de sudoare. Avusesem un vis îngrozitor, un coşmar, probabil în timpul unui ultim acces de febră, care se putuse declanşa şi pe fondul oboselii şi al şocului fizic, dar şi nervos, cauzat de accident. Se făcea că o macara cu un braţ imens, care se transformase într-o pasăre imensă, un fel de struţ zburător, încerca să mă ciugulească, de la geamul salonului. Coşmarul Jurassic Park, îl numisem. Întindeam mâna, căutând cu disperare mâna Monikăi, care să mă salveze de ameninţarea monstrului înnaripat. La numai câteva zile de la întoarcerea în ţară, aveam să constat că nu mai pot să trăiesc fără Monika. Aşa, pur şi simplu. Pe nepusă masă. Simţeam o irepresibilă nevoie să ţin mâna ei în mâna mea. Simţeam că va trebui s-o descopăr pe Monika. S-o cunosc. Să mi-o apropii. S-o cuceresc. Nu ştiam, pe-atunci, câţi spini, câţi ţepi aveam să găsesc. Câţi urmau să mă înţepe. Nu intuiam atracţia ce avea să se instaleze. Nu puteam să prevăd, în nici un fel, finalul dramatic. Dar începea să-mi placă. Cu fiecare zi. De asta începusem să-mi dau seama. Arheologia şi cucerirea unei femei este o treabă teribilă. O provocare, nu? Uneori am sentimentul că nimic nu poate egala asta. Începeam, din nou, să trăiesc. Se năştea, din nou, viaţa în mine. Părea să am, din nou, un sens. Iar mă pierdeam, cu secolele, în confortabile melancolii, prin colţuri de cofetării silenţioase, în faţa unei cafele. Am meditat îndelung asupra timpului. Am încercat să opresc clipa. Singurul timp care, credeam eu pe-atunci, ne aparţine. („Aiurea, clipa ne scapă tot timpul!”, spunea finalmente Monika. Avea dreptate.) Priveam, cu admiraţie şi îngăduinţă, la trecători. Am redescoperit clinchetul linguriţei, lovind pereţii ceşcuţei. Am descoperit cum poţi împinge o farfurioară, cu vârful degetelor, cu delicateţe şi prudenţă, ca pe o piesă de şah. Făceam plimbări solitare. Pe la periferii, în special. Am traversat, extaziat, în lumina răsăritului, un câmp de scaieţi înalţi. Am păşit prin băltoace. Am însoţit asfinţitul, în câteva rânduri. Am văzut cum cerul reinventa apus după apus. Am aruncat cu pietre în râu. M-am instalat la volanul unei maşini, de mult abandonate, în plin câmp. Dacă tot acel cadru foarte sumar se mai putea numi maşină. Ar fi trebuit să scrii pe ea cuvântul „maşină”, în orice caz, ca să şti că e o maşină. Totul, dar absolut totul primea un contur miraculos. Trăiam o tot mai înaltă poezie, dacă în viața mea nu ar fi intervenit procuratura.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1. AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3. AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
