6.
A doua zi de la întâlnirea cu procurorul, dimineaţa, în chiar clipa în care mă trezesc din somn, un gând îmi devine foarte clar, extrem de limpede (cel puţin pentru câteva ceasuri): Monika mă presupunea. (Bine, n-aveam de unde să ştiu eu, atunci, că ea dădea deja curs unui plan. Dar, privind retrospectiv, îmi dau seama că, paralel și dincolo de orice înscenare, mă insinuasem cumva în subconştientul ei.) La început nici măcar ea nu ştiuse, nici măcar n-o crezuse, cel mai probabil. Oare cum de nu-mi dădusem seama? Fusesem orbit, stăpânit de emoţie, împrăştiat, cum mi se întâmplă să fiu, de prea multe ori? Cu vreo doua săptămâni înainte de a fi citat la parchet, rupsesem orice legătură cu ea. Totul rămăsese în stand by. Mai mult, aruncasem mingea în terenul ei. Eu unul îmi făcusem numărul. Nu mai eram în stare de nimic, nu mai eram în stare să duc, de unul singur, povara iniţiativei unilaterale a relaţiei. Care „relaţie”?! „Nici măcar nu mai reuşesc să te văd, îi scrisesem pe telefon. Dar nu vreau să te tot bat la cap. Dacă te simţi vreodată singură, peste zile sau ani, şti cum să mă găseşti. Sunt disponibil oricând, pentru tine!” Acum mingea chiar era în terenul ei. Afară ploua mărunt şi se facea, desigur, toamnă. Sau, mai degrabă, aş fi putut să spun: afară se facea toamnă şi, desigur, ploua mărunt. Apoi nu ne mai văzuserăm, nici măcar din întâmplare. Ocoleam deliberat, cu atenţie, cu precauţie, locurile prin care ştiam că ea se mişcă: drumul spre şi de la birou, traseele pe care ea le urma, pentru a-şi face cumpărăturile, fast-food-ul la care lua masa de prânz, etc. Nu o mai sunasem, nici un sms. Nimic. Apoi, pierzându-mi răbdarea, pentru că nu se învrednicea să-mi dea vreun semn de viaţă, pentru că Monika era mereu cu mine, chiar fără să fie cu mine, era mai mult decât tot timpul în mine, fără să fie cu mine, mă hotarâsem să renunţ. A câta oară, oare? Îmi impusesem să fac tot posibilul să nu mă mai gândesc la ea, să nu mai hrănesc vreo speranţă. Îmi propusesem să n-o mai iubesc în nici un fel, nici măcar în modul acela discret şi subtil, de la distanţă. Obosisem aproape total. Javier Marias are dreptate: este istovitor să iubeşti. Ultimul schimb de sms-uri consfiinţise ruptura definitivă, a ceea ce nici măcar nu ne legase:
„Totul s-a terminat!”, îi scrisesem, în cele din urmă.
„Nici măcar nu a început!”, îmi răspunsese. (Sigur că nu-mi pusesem mari speranţe, în primirea vreunui răspuns; dar nici nu-l credeam atât de direct, cel puţin. Nu atât de nefavorabil. N-aş fi vrut, nu m-aş fi aşteptat să taie în carne vie. Sperasem ca, în cel mai rău caz posibil, chiar, ghilotina să fi fost mai puţin ascuţită. Am făcut o criză de furie. Aş fi spart toate farfuriile din casă. Una câte una. După care probabil m-aş fi simţit, la numai câteva minute, absolut excelent. La scurt timp, însă, gândul meu era complet eliberat de tensiunile, de servituţile unei relaţii amoroase cu Monika. Chiar aşa, îmi pierdusem complet imaginaţia? Sunt sute, mii, milioane şi milioane de femei! O femeie n-o poţi înlocui decât cu o altă femeie, nu prin decizii radicale. Asta e lege. Deşi cunoşteam, eram relativ apropiat de suficiente exemplare feminine, parcă aveam nevoie de o confirmare în plus. Aş fi putut salva totul, printr-o femeie nouă. Nou-nouţă. Este și asta, la urma-urmei, o mare voluptate: să te aştepte o femeie nou-nouţă. Am aruncat pe mine o geacă de blugi şi am ieşit în lume, în semn că sunt liber, dar şi pentru a constata, dacă mai era cazul, că, într-adevăr, există alte şi alte femei. Nenumătare. Nici n-a trebuit să mă mişc prea mult. Două, trei sute de metri? Pe când mă aflam în mijlocul Pieţei de Est, în cătarea formată şi fină a privirii mele de vânător de frumos, a şi apărut o căprioară. Tocmai ieşea de la „Farmec”, o reputată drogherie. Cizme maro, până la trei degete sub genunchi, tocul înalt, cu care lovea ritmic şi energic pavelele şi cu care atrăgea întreaga atenţie a proximităţii. Pantaloni de piele bine mulaţi, tot de culoare maro. Femeia maro, ca o căprioară. Faţa i-am putut-o vedea doar o secundă, de la o oarecare distanţă. Una bucată blondă. Părul îi era bogat. O cortină aurie de inele, săltând în pas cu pasul ei grăbit, îi cădea peste umeri. A mărit viteza, călcând pe vârfuri, în paşi mai deşi şi mai mici. Fugea cumva de mine? Aha, văzuse tramvaiul. Am sărit şi eu în vagon, în ultimul moment. Plasat doi, trei metri în spatele ei, pe diagonală, vreme de vreo şase, şapte staţii, până când căprioara a coborât la Circului, am avut tot timpul s-o admir. A sarit din vagon, practic in ultimul moment. Apoi m-am lăsat dus de tramvai, cu gândul să revin în staţia în care urcasem. Surprinzător, însă, la întoarcere, tot la Staţia Circului, a urcat…căprioara! S-a aşezat pe scaunul din dreapta mea. N-a ezitat prea mult, ca să mă întrebe, retoric: „Nu-i aşa că ai urcat din cauza mea?!” După care s-a ridicat, coborând la prima staţie. Eu nu-mi găseam cuvintele. Nu-mi puteam aduna gândurile. Eram probabil verde la faţă, ca o masă de biliard. „Ce naiba, m-am gândit, încercând imediat să mă redresez, doar nu ţi-o fi frică de femei! Dar ce mare tupeu, a avut fata asta! Ce intuiție.” Dar nu doar atacul verbal fusese neapărat cel care mă dăduse gata. Căprioara era, de fapt, un copil! O puştoaică, printr-a unşpea, a doişpea de liceu. Îi văzusem faţa de aproape, îi cântărisem timbrul vocii. Dar ce tupeu maxim avea în ea! Mă pusese la punct, desigur. „Să-ţi fie învăţătură de minte, Adame!; m-am gândit. Da, lumea e plină de femei, adevărat, dar asta nu înseamnă că vei găsi femeia ce ţi-o doreşti, aşa, cât ai pocni din degete. Lucrurile nu sunt atât de simple, Adame, cum ţi-ar place ţie să fie. Cu fiecare femeie, se poate ivi o problemă, sau o mare problemă. Nimic nu e gratis, nimic nu e uşor. Așa că…înapoi la Monika!”)
Aşadar, logica era una elementară: din moment ce totul se terminase, chiar înainte de a începe, vorba Monikăi, de ce mai trebuise să mă mai reclame la procuratură?! Răspunsul era unul simplu: pentru că afectiv eram în vederile ei. (În ciuda planului pe care trebuia să-l urmeze, cred asta chiar şi acum, gândind retrospectiv. Eram în inima ei mai mult, cred, mai degrabă decât în planul din care ea făcea parte.) Era probabil modul ei specific, prin negaţie, în a-şi arăta afecţiunea. În toate lunile de când o cunoscusem, mă insinuasem în viaţa ei, în inconştientul ei, chiar dacă într-o postură indezirabilă. Îi făcea „plăcere”, chiar fără să o ştie, chiar fără să mă placă, poate, să o „hărţuiesc”. Am bănuit că aşa se va putea întâmpla. A şi făcut parte, de altfel, din strategia mea. Şi iubirea este un război, aşadar. Chiar, uitasem. Care presupune, în permanenţă, o tactică. Calcule. Mutări anticipate. Eforturi. Energii. Istoria universală nu este, la urma-urmei, tot ce este posibil, decât istoria luptei pentru afecţiune. Dumnezeu însuşi, cât este El de Dumnezeu, pretinde în primul şi în primul rând să fie iubit, dacă este să dăm crezare învăţăturii iudeo-creştine, în care, finalmente, avea să ancoreze Monika. (Sigur că mă înşelam, nu ştiam mai nimic, pe atunci, despre iubirea duhovnicească. Despre sensul geloziei divine, care are o cu totul altă conotație, decât înțelesul nostru pământesc. Mă tot chinuiam să fiu un fel de doctor-docent în iubirea pământească.)
Dar dacă, m-am gândit ulterior, tot despicând firul îmi patru –în meseria asta mă declar perfect competent-, plângerea Monikăi fusese făcută încă de pe vremea când asalturile mele erau constante, chiar dacă suficient de discrete, cu bunul simț aferent, cele mai multe dintre ele. Bine gândite, bine dozate, pentru a nu o speria. Cu rezultate catastrofale, adevărat. Iar, la parchet, lucrurile se derulaseră foarte greoi, conform rutinei administrative. Soluţia era să verific data la care fusese înaintată plângerea făcută împotriva mea. Da, dar pentru asta trebuia să apelez la procuror. Sigur că a reveni la personajul acela sinistru, ar fi fost ultimul meu demers. Nu mai doream să-l văd, cu ochelarii lui fumurii, cu lentile prea mici. Cu impecabila dungă a pantalonului. Îmi trecuse pofta de a-mi iubi aproapele. Lipseşte din mine iubirea. Citez din clasici. Nu mai doream să văd nici instituţia aceea, cu uşi roşii şi înalte, cu coridoare lungi, pe care se plimbau familiar secretare, grefiere, ducând în mână o hârtie, ca pe o condamnare la moarte, dintr-un birou în altul. Coridoare înalte şi silenţioase, în contrast total cu scandalul și drama ce se ascundea în interiorul dosarelor. Nu, aveam să-mi urmez viaţa pe care o dusesem în ultima vreme, de când mă „despărţisem” de Monika. Perioadă în care reuşisem, cât de cât, să mă liniştesc. Poate că mi-era mai bine aşa. O viaţă fără bătălii. Fără bătăi de cap. Nici nu mai ştiam dacă nu cumva nu mă înşelam, în privinţa Monikăi. Dacă nu cumva îmi alimentam un optimism extrem de nejustificat. Dacă eu mă gândeam la ea în fiecare clipă, probabil că nu acelaşi lucru îl făcea şi ea, cum eu probabil mă iluzionam. Nu era obligatoriu ca Monika să se gândească la mine, în fond, direct proporţional cu cât mă gândeam eu la ea. De unde şi până unde?! Nu aveam nici o certitudine, nici o garanţie. Poate se gândea la cu totul şi cu totul altcineva. Iar Monika ştia să fie enigmatică, ca aproape orice femeie. (Oho, şi cât de enigmatică, încă!) Enigmatică şi, o, da, desigur, imprevizibilă! Era foarte probabil ca eu să nu fi fost decât un deranj, un om de care biata făptură nu mai ştia cum să scape. Foarte probabil ca totul să se petreacă exact aşa cum se petrecea în aparenţă. Iar biata fată căuta şi tot căuta să găsească o formulă civilizată, în a mă face să înţeleg. Până când nu mai rezistase. Nu, era clar, totul se întâmpla aşa cum trebuia să se întâmple. Bine că nu câştigasem mare lucru. Decât să pierzi ce ai, mai bine să nu ai niciodată nimic. E şi asta o filozofie de viaţă. Urma să revin la viaţa mea care, în ultima vreme, este o cădere continuă. Căderea personală devenise un sport național. Încât mă întrebam unde, până unde naiba mai pot să mă duc în jos. Și pentru câtă vreme. Ce-i drept, o cădere uşoară, previzibilă, nespectaculoasă. Pe când, dacă aş fi fost cu Monika, m-ar fi urcat până în înaltul cerului, ca să poată să-mi dea drumul, pentru o prăbuşire accelerată, cu un impact mortal. Nici nu ştiam, în altă ordine de idei, dacă aş mai fi avut resursele necesare, pentru a menţine o relaţie, în ideea în care aş fi ajuns să am o relaţie. Aveam mari temeri că sufletul meu era deja unul crepuscular. Un psihic obosit. Resursele mele erau cel mult momentane şi instinctuale, incapabile să susţină o legătură durabilă şi profundă. Cel puţin aşa mi se părea. Nu era oare prea târziu, ca sufletul meu să mai poată fi salvat? Să se reabiliteze? Ceea ce numeam sufletul meu era oare întunecat de la natură, sau împrejurările vieţii îl aduseseră într-o asemenea stare? Interiorul meu se uzase. Asta simţeam. Într-un hal fără de hal. Totuşi, un suflet originar bun –culmea, mai aveam îndrăzneala să cred că am un suflet originar bun- mai putea fi salvat, speram, încercând să-mi mai ofer o minimă şansă. Dar eu nu mai ştiam despre mine aproape nimic. În ideea în care ştiusem vreodată ceva. Deşi reflexia asupra vieţii mele era din ce în ce mai lucidă, în ultimii ani, viaţa mea mi se părea din ce în ce mai confuză. În capul meu se făcea tot mai întuneric. Am concluzionat că era cazul să mă debarasez de ideea aceea, perfect adevărată, altfel, dar păguboasă, în ceea ce mă priveşte, cum că sufletul se poate vindeca doar prin trup. Iar trupul printr-un alt trup, complementar. O viaţă sănătoasă a trupului îţi conferă echilibrul sufletesc. Nu e greu de ghicit. Dar n-ar fi fost mai potrivit, oare, să abandonez remediul natural al sufletului, prin trup, din moment ce această cale se dovedise a fi falimentară? Din moment ce nu-mi mai era la îndemână? Nu eram în stare să-mi tratez carnea prin carne. Atingerea prin atingere. Nu era bine să încerc a-mi vindeca sufletul prin educaţie, prin autosugestie, prin voinţă, să-mi domolesc şi controlez trupul prin preceptele raţiunii? Încercând să-l strunesc? Nu aveam eu la îndemână cultura? Voinţa? Nu se impunea oare un program de abstinenţă? Nu încălecasem niciodată calul înfrânării. Poate ar fi fost deja cazul. De ce oare n-aş fi încercat să-mi găsesc liniştea, renunţând la varianta atât de solicitantă a parteneriatului cu celălalt, la obsesia senzualităţii? În sfârşit, ideea era că, în privinţa Monikăi, cel puţin, trebuia să mă resemnez. Cultura îmi oferea, şi ea, „n” argumente aşa-zis consolatoare. La urma urmei, Cioran trebuie să fi avut dreptate: iubirea nu a rezolvat niciodată nimic! (Sigur, dacă nu eşti, când nu eşti îndrăgostit, eşti în permanenţă pe punctul de a da verdicte grele. De a ridiculiza. De a mitralia.) Pe atunci nu-l aprofundasem încă pe Luther, la sugestia unei Monika deja muribunde, care spune că trupul este lasciv, prea îndrăzneţ şi păgubos.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
