4.
În ciuda declaraţiei pe care o dau, odată ajuns în stradă încep să o înjur pe Monika. Printre dinţi. Soto-voce. Am înjurat înjurături. Există ceva mult mai rău decât a fi supărat: a fi foarte supărat. Iar îmi alesesem femeia nepotrivită. Specialitatea casei. Foarte bine, Monika, am înţeles, tu eşti dintr-un alt film. Am înţeles, Monika, mi-ai respins afecţiunea, m-ai condamnat să rămân singur, neîmplinit. Înjumătăţit. Mă simţeam suficient de singur. Y need love, văzusem odată scris, mare, cu vopsea roşie, pe un zid alb. Uneori îţi vine să spui asta în gura mare. S-o scrii pe toate gardurile. Am fost impresionat. Nu-i nimic, Monika, şi eu te condamn, să rămâi în lumea ta aproximativă. (Care nici măcar nu prea ştiu cum arată, doar intuiesc.) Şi eu te condamn, Monika, să rămâi în lumea ta probabil comună, muncită de idealuri probabil comune. Ar fi cazul să nu mai alergi după avioane, îmi spun. Nu însemn nimic pentru Monika, aşadar. Dacă aş putea să apăs pe butonul atomic! Am să şterg din memoria aparatului toate sms-urile pe care i le-am expediat. (Unele de o „calitate extraordinară”, cum mă exprimam şi autoevaluam eu pe-atunci.) Un fel de „Să-mi dai scrisorile-napoi!” Înjur toate femeile din lume, îi înjur pe unguri, îi înjur pe români, cu tot sistemul lor judiciar. Da, chiar şi pe români. Din creierul meu, mult prea înfierbântat, se dau sentinţe necruţătoare. Ciocănelul judecătorului izbeşte fără milă. M-am născut cu totul şi cu totul întâmplător, într-un spaţiu numit România. Asta se putea petrece oriunde în lume, pe orice petec al planetei. Nu mă simt român, ungur sau chinez, nici atât. Sunt cetăţean al lumii. Ia, nu mai puneţi pe mine etichete! Ia, să meargă toată lumea la naiba, pentru totdeauna şi încă o zi. Înjur şi Pământul, planeta asta nenorocită unde raiul şi iadul au ajuns -din întâmplare sau providenţial, credeam eu pe-atunci – să-şi dea întâlnire. Nimeni şi nimic nu scapă. Viaţa este o târfă, astăzi este cu tine, mâine împotriva ta. Undeva, cândva s-a tocit mina mea de om care, în viaţa asta, nu a fost ocolit de un minim de şansă. Norocul trece, mai nou, pe cealaltă parte a străzii, când mă vede. Când eu circul pe catete, el o ia pe ipotenuză. Rahat! În drumul meu de asteroid, cu cravata în vântul de sfarșit de vară, fluturând ca un drapel al Uniunii Europene, vandalizez, cu o singură lovitură de picior, un tomberon aflat pe marginea trotuarului. Sunt agresiv, pentru că nu o am pe Monika. Sunt frustrat. (La naiba, fătuca habar n-are ce pierde! La naiba, sunt cel mai bun dintre toţi!) Şi nu ştiu să pierd. (Ştiu, recunosc, sunt rău şi insuportabil.) Orgoliul meu de mascul are de suferit. Asta, pe lângă faptul că tânjesc măcar după o vorbă bună, ca să nu mai spun nimic despre îmbrăţişarea Monikăi. Fiinţa mea întreagă are de pătimit, văduvită fiind de împlinirile cărnii. N-o să am parte de îmbrăţişarea ei, îmi spun. Depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei, scrisese Eclesiastul. Am ajuns acea vreme. Ştiam deja ce ar fi putut să mă aştepte. N-o să mai apucăm să ne jucăm de-a căluţul, cum am tot sperat. (Ba da, aveam să ne jucăm!) N-o să ascultăm împreună David Bowie, Sting, Led Zepelin şi Mozart. Cum preconizam. (Ba da, aveam să ascultăm.) N-o să vizionăm filme cu Stan şi Bran, Călăuza, Naşul I şi Naşul II, Forest Gump, The English Patient. N-o să râdem până la lacrimi şi n-o să plângem la Chaplin, „Luminile oraşului”. (Ba da, aveam să râdem până la lacrimi şi să plângem la „Luminile oraşului”.) Da, îmbrăţişarea, braţele Monikăi sunt „de aer”! (Labiş, parcă.) Adică inexistente. Sunt respins, sunt refuzat, sunt ca ucis. De către Monika, sigura persoană, singurul for de care vreau să fiu recunoscut. E clar, îmi lipseşte o anume calitate, poate un întreg set de calităţi, pentru a fi plăcut, acceptat. Iubit. E clar, îmi lipseşte şi imaginaţia. Întotdeauna am trăit şi m-am salvat prin femeie (în primul rând), şi nu printr-o femeie anume. Am evadat întotdeauna, estetic şi trupeşte, în forma şi formele femeii. Ce avea femeia asta în plus, faţă de tot restul celorlalte? Să suport toate astea, pentru ce? Pentru că, în faţa ei, sunt doar român? (Bine, sunt român, dar mă tratez.) Pentru că nu sunt foarte tânăr? (Tinereţea este idioată, spune Eugene Ionesco.) Pe motivul că n-am ochi albaştrii? Nu sunt suficient de talentat, îndeajuns de inteligent, de celebru? (Nu lucrez la RAI UNO, desigur.) Nu am destui bani? (Nu sunt Roman Abramovici, evident.) Am toate calităţile din lume, gândesc, nu fără un zâmbet, toate talentele, dar Monika nu le vede. Facem parte din lumi diferite. (Încă nu ştiam care-ar putea fi lumea ei. Dar nu ştiam nici măcar care-ar fi lumea mea, de altfel. Adică nu prea ştiu pe ce lume trăiesc.) Scriu cărţi, am citit vagoane de cărţi, ce Dumnezeu! Cu toate acestea, sunt umilit. Şi n-am nici cui să mă plâng, să mă confesez. Poate ar fi trebuit să mă duc la cimitir, să vorbesc cu mama. Cu tata am o relaţie care cam lasă de dorit. (Sunt un incorigibil fiu risipitor. Nu mă voi întoarce niciodată.) Mă simt marginalizat. Când eu aş avea absolut toate drepturile, nu, toate atuurile din lume să umilesc, să marginalizez. Sunt trecut la rubrica „şi alţii”. La et caetera. Cum a putut Monika să îmi facă o chestie ca asta?!, mă întreb. Nu găsesc nici o explicaţie. (Bine, sunt conştient că nu am dreptate, că nu trebuie să existe vreo raţiune.) Nu am cuvinte. Nu mi-a spus niciodată, în chip foarte explicit, să o las în pace. Ar fi putut să o facă. Măcar printr-un sms, dacă nu a avut puterea, dacă a avut bunul simţ să nu mă execute definitiv, între patru ochi. Dacă n-a vrut sau nu a putut să scoată din teacă sabia limbii. Părerea mea este că nu m-a descurajat niciodată destul. Întotdeauna, dar absolut întotdeauna, mi-a lăsat o speranţă. Fie ea cât de mică. Cu bună ştiinţă. (Ba da, cred că mă pusese la zid, dar eu nu eram în stare să pricep. Sau nu voiam să pricep.) Rămâneam la părerea că nu mă voia, dar îi făcea plăcere să ştie că aspir la ea; iar diversele mele forme de asalt probabil că o măguleau, totuşi. O şiretenie fără margini? Poate mai degrabă o nelimitată aviditate de a fi plăcută, admirată, specific feminină. Nici măcar n-am apucat să-i spun despre unele dintre performanţele mele. Nu ştia că odată avusesem privilegiul să mi se întâmple o temporară desprindere de trup. Fără să vreau, adevărat, n-o cultivasem. Mă priveam de sus, ca pe alticineva. Nu ştia că citeam Platon. Nu era în stare să ghicească omul care sunt. Nu ştia că luasem un premiu naţional de poezie. Premiul întâi! De ce nu mă place? Ce îmi lipseşte? De ce ochiul ei nu mă vede? Dacă ar exista un organ de simţ, asemeni ochiului, care să poată vedea în interiorul nostru, atunci iubirile ar fi cu totul altele, spune Platon. Cum mai pot să îi arat ce sunt, cine sunt, dacă ea refuză, din capul locului, orice urmă de dialog? Mă taie, de la bun început. În fine, niciodată n-am reuşit să intru în mintea unei femei. Şi, de multă vreme, nici n-am mai încercat. După câteva ore, mă liniştesc. Nu-i nimic, Monika, o să încep un nou capitol, în efortul de a te uita. Îmi reproşez faptul că m-am purtat execrabil, cu bietul procuror. Omul este, mai mult ca sigur, victima unei traume din copilărie, ce-l va marca toată viaţa, iar eu nu fac altceva decât să-i redeschid rana. S-ar impune să-i cer scuze. Şi să-i recomand un tratament de specialitate; psihologie abisală, care să-i scoată ghimpele înfipt în suflet, dacă i-aş vrea cu adevărat binele. E clar, m-am purtat mai prejos de mine însumi, vorba Reginei Maria. Din mine lipsește iubirea. Vorba lui Imre Kertesz. Pavel, parcă, spune ca în vremurile din urmă dragostea celor mai mulţi se va răci. Nu mai am nimic cu femeile, cu ungurii, cu sistemul judiciar naţional. Cu cătuşele. În fond, şi eu mă simt satisfăcut şi mă simt securizat, ori de câte ori apărătorii ordinii sociale reuşesc să-i prindă pe nenorociţii de criminali. De infractori. Şi mă simt îndatorat. (Dar de ce-l protejau pe Titus, aveam să mă întreb, naiv, un an mai târziu?) Mă simt, dintr-odată, eliberat (o altă culoare a stărilor mele): Ce bine e să nu mai porţi grija unei femei! Ce bine e să nu te mai împovăreze gândul la o femeie! Să nu-ţi mai doreşti, cu tot dinadinsul, o femeie. Te simţi liber, dintr-o dată, ca pasărea cerului. Eşti liber, te odihneşti puţin, tocmai pentru a începe un nou asalt. În altă parte sau în alte părţi. Cu toate acestea, în scurt timp, simt c-o s-o iubesc în continuare pe Monika, astăzi, mâine, poate toată viaţa. (Ce mai era şi asta, dublă personalitate!? Dar cu excepţia şi exagerarea asta, „toată viaţa”, ce mai e?!) Mă simt foarte aproape de Monika. În ciuda faptului că n-am reuşit reciprocitatea. În ciuda scenei lamentabile pe care mi-a făcut-o. Am să mă gândesc la ea cu drag, cu dor. „Dorul este o plăcere care doare.”, scrisesem în „Cartea capitală” „Dorul este o durere care place.”, continuasem. Nu mă sfiesc să fiu, eu, în faţa mea, un tip patetic şi siropos. O să fie momentul meu de privilegiu, ori de câte ori am să mă gândesc la Monika. O plăcere dureroasă. O durere plăcută. Nu-i nimic, Monika, eu am exerciţiul solitudinii! Cum să te iubesc dacă nu te ating, spune Rilke, parcă. Am să te iubesc, Monika, chiar fără să te ating vreodată. N-am să uit niciodată cum stăteai pe marginea patului de spital din Szeged, umezindu-mi buzele, cu o bucăţică ruptă din semiluna unei felii de portocală. (N-aveam să uit mai ales patul de spital din Viena, unde, la rândul meu, aveam să-i umezesc buzele, cu o bucăţică ruptă din semiluna unei felii de portocală.) O să-mi rămână încrustat în memorie felul delicat în care ai mirosit buchetul de frezii, pe care ţi l-am dăruit de ziua ta. Nu voi uita cum te căzneai să iei în stăpânire, cu degetale tale fine, bila de bowling. Cum îţi aranjai coafura, în oglinda unui parbriz. Cum îţi suflai, cu un gest tendenţios, şuviţa de pe frunte. Nu-i nimic, Monika, la urma urmei totul este OK. Ai fost marea mea iluzie. Omul nu poate trăi fără iluzii. Şi ar trebui să mă consolez cu ideea, nu toate bătăliile, din viaţa asta, le putem câştiga. Dacă am pierdut meciul cu tine, am rămas cu entuziasmul de a investi atât de enorm în tine. Acesta este marele câştig. Am pompat multă afecţiune în tine, cu încredere şi entuziasm. Ce ar fi viaţa mea, fără resursele de entuziasm?! Şi mai am, aproape intacte, rezervele de a scrie, de a cugeta. De a citi. Oare nu eu am găsit asemănări izbitoare între Kertesz şi Cioran? N-au făcut ei, amândoi, o artă din negare, autonegare şi re-negare? (Sigur, Monika, aşa cum aveai să-mi spui la Paris, ei nu ştiau mai nimic despre Isus Cristos. Nu fuseseră luminaţi.) Nu sunt ei, amândoi, nişte inegalabili stilişti? Cine a mai găsit, ca ei, cuvântul potrivit? Pus exact în locul care trebuie. Turnat în forma potrivită. Nişte profesori excelenţi. Modele pe care am capacitatea, o simt, de-a le urma. Dar tu, Monika, nu mi-ai recunoscut niciodată meritele astea. Să te ia naiba, Monika!, dacă n-ai ştiut să mă apreciezi, la justa mea valoare. N-ai intuit valoarea mea intrinsecă! Cuvântul „intrinsec” îmi stârneşte un zâmbet larg, în acest context. Nu, un hohot de râs, chiar. (N-aş rezista, probabil, dacă n-aş face haz de necaz. Mă deranjează teribil faptul că oamenii se pricep de minune să fie mai mereu nefericiţi.) Dar eu aş fi vrut să pot să plâng. Bine, Monika, de acord, m-ai trezit la viaţă. Dar ai şi ucis o parte din viaţa mea. M-ai readus o dată la viaţă, dar pe urmă m-ai răpus de două ori. Mi-ai luat suprema împlinire, aceea de a fi fericit alături de o femeie. Să iubeşti o femeie, şi să te iubească aceeaşi femeie, este culmea pământească pe care poate s-o atingă un om. (Da, bine ziceai tu, „pământească”.) Mai mult de atât nu se poate, credeam eu pe-atunci. Este ca şi cum ai pune degetul pe Dumnezeu. Ai fi fost un obiectiv de atins. Ce bine e să ai un obiectiv de atins! Ce frumos ar fi fost, ce frumos poate că mai este, totuşi, să am în faţă o femeie de cucerit! Ce şansă! Probabil nu m-ai primit în viaţa ta, Monika, pentru că sunt român. La aproape zece ani din noul secol şi mileniu, când cochetăm şi tot cochetăm cu lumea civilizată, probabil tu nu eşti în stare să renunţi la prejudecăţi şi resentimente. La un trecut tulbure. Pentru tine graniţele, limba, un trecut zbuciumat înseamnă încă nişte obstacole. La naiba, Monika! N-ai să apuci să citeşti, probabil, nici romanul de dragoste pe care am să-l scriu. (Ba da, avea să se întâmple.) Provocat de tine. Datorat ţie. Este singurul lucru care ar putea dăinui în timp, din toată investiţia mea în tine, Monika. Da, voi scrie un roman de dragoste, probabil desuet, când toată scriitura şi marea scriitură de pe glob ne trimite mesaje ale sfârşitului, apocaliptice. Ce-i drept, unele excepţional ambalate, din cale-afară de bine scrise. Şi, tocmai în acest moment critic, eu mă voi trezi să fac o haltă inadecvată, scriind un roman de dragoste! Folosind, ca pe o provocare lingvistică, cuvinte extrem de riscante, mai mult decât sinucigaşe, de care orice scriitor, cu un minim de pretenţii, s-ar feri: dragoste, iubire, inimă, etc. Suflet. Nu-i nimic, fie el şi de dragoste, dacă este bine scris. Cred că şi Dumnezeu se bucură, sau mai aleas El?, când scrii ceva aşa cum trebuie. (Urma, din păcate, să iasă de sub tipar o carte grăbită. Ba, mai mult, încercarea mea de a reda literaturii cuvinte prăfuite, tocite, nu ajunsese la vreun rezultat notabil. În fond, marea scriitură se foloseşte şi ea, în genere, de aceleaşi şi aceleaşi cuvinte, dar e vorba aici de priceperea de a le așeza. De noi aşezări, permutări şi combinări de cuvinte. Secretul, meşteşugul, marea artă a acestei abile reaşezări şi reabilitări, creatoare de plăcere și emoție, îmi scăpase.). Odată ajuns acasă îmi suflec mânecile, mă aşez la calculator. Dar nu pot să scriu nici măcar un rând. Cum să încep, de unde să o iau? Aş avea atât de multe de spus, dar nu sunt în stare să scot nimic din mine. Nu pot stoarce nimic. Nu pot să citesc nimic, nu pot nimic. Mă întind pe pat şi îmi amintesc, dintr-o dată, de mica mea găselniţă, pentru unele situaţii de impas: în cele mai multe dintre momentele noastre dificile se poate încropi, ad-hoc, un mic paradis salvator. Dar ce-aş putea să fac eu acum, paralizat cum sunt de ne-dragostea Monikăi? Ceva, să nu trebuiască să mişc un deget. Sigur, să ascult muzică. Asta era. Muzică adevărată. Ceva liniştitor. Dire Straits (Why worry; Ticket to Heaven), Queen (They are days…, Love of mi life), Bregovic (Ausencia, Tango, TV screen), etc. Sigur, ştiam, o astfel de muzică îţi ridică sufletul la asemenea altitudini încât, din astfel de înalturi, prăbuşirea nu poate fi decât extrem de spectaculoasă. O mândreţe de cădere! Un suflet făcut harcea-parcea. Aşa că renunţ. Rămân, ca un fraier ce sunt, cu ochii pironiţi în tavan şi cu palmele sub cap, drept pernă. Tipical. Mă gândesc, cu toată fiinţa mea la, evident, Monika. Mă las copleşit. Îmi este tare dor de ea, undeva la limita suportabilului. Nu-mi interzic să mă simt, să mă las învins (da, am pierdut) şi, în cele din urmă, plâng. Nu știu, plâng pentru că am pierdut, pentru că îmi este dor, nu știu. Nu-mi interzic să plâng, nu-mi este ruşine. Nu mai îmi este ruşine de mine. Unde scrie că trebuie să fii puternic, unde scrie că trebuie să fiu mereu puternic? Am respectat mereu bărbaţii cărora plânsul le răscoleşte profunzimile. Care plâng, din adâncurile lor. Da, plâng, dar nu doar pentru că am pierdut, pentru că sunt un învins, ci pentru că mi-este tare dor de Monika. Este foarte greu şi minunat, în acelaşi timp, să plângi de dorul unei femei. Poate fi glorios, să verşi lacrimi pentru o femeie. (Şi chiar dacă n-ar fi.) Ceva ce nu se întâmplă prea des. Şi nici măcar nu o fac cu demnitate, lacrimile nu-mi curg pe o faţă rece, inflexibilă. Măcar nu am o figură schimonosită, ca de copil. Sigur, am ratat-o pe Monika, asta e clar; sigur, lumea e ticsită de femei, dar Monika a fost prilejul (mai este, pentru cine ştie câtă vreme, de-acum înainte), ocazia rarisimă de a investi în cineva. De a te duce, cu toată fiinţa ta, spre cineva. Vraja supremă! O chestie ce nu se întâmplă în fiecare zi. Şi cu oricine. În cele din urmă adorm, pe nebăgate de seamă, vorba lui Nichita, dar târziu, foarte târziu, cu Monika în gând. Nu înainte să derulez filmul, să-mi amintesc, cu aceeaşi intensitate dureroasă, cum şi când am descoperit-o cu adevărat pe Monika.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 1.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
