George C. Dumitru s-a născut în 1978 în Constanța. Este prozator, absolvent de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, ASE București, fondator al companiei de tehnologie DirectVision. După mai multe apariții în publicații și antologii, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Poveste cu o fată (2010). Au urmat romanul Mișcarea de rezistență (2013) și volumele de povestiri Sub mâinile mele (2014) și Tenebre (2017). În 2021 a apărut romanul …și toate zilele de azi (Humanitas), iar în 2022 volumul de povestiri intitulat Fericire (Polirom). Povestirea „Opulență” a fost tradusă în italiană și inclusă în antologia Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?, publicată de Caravan Edizioni (2010). În octombrie 2023 a lansat o platformă literară cu totul inedită: nesemnate.ro, unde invită scriitori români contemporani să trimită texte pe care nu le semnează, urmând ca cititorii să le ghicească numele.
Cel mai recent roman al său a apărut în 2023 la editura Polirom și se numește Rupturi.
Deși cartea începe abrupt, cu imagini desprinse parcă dintr-un thriller (un băiat cade în gol de la etajul 3), povestea virează imediat spre un roman al cuplului şi ale problemelor lui (Daniel-Alina, Alina-Sorin, Daniel-Cristina, Cristina-Radu, Mihail-Otilia, Costin-Irina etc.). În acelaşi timp este un roman existenţialist, psihologic, o analiză a condiţiei umane a individului şi a naturii sale conflictuale care îl împinge de multe ori spre alienare. George C. Dumitru face incursiuni în subteranele relaţiilor intime (fie că e vorba de relațiile dintre parteneri sau dintre părinți și copii) şi explorează ţinuturi interzise, în diferite registre, într-un tablou realist al clasei de mijloc din România zilelor noastre. De altfel, cartea conţine nucleul unei posibile piese de teatru al absurdului, depinde prin ce grilă va fi citit scenariul. Alternând povestea cuplului cu criza bărbatului la vârsta mijlocie, alternând romanul social cu paginile de aşteptare tensionată, amestecând fantezia cu imagini din fiziologia amorului, combinând planul real cu psihologia abisală a fiinţei, Rupturi e o pastă tulbure plină de capcane, autorul folosind toate ingredientele prozei moderne pentru a-şi îmbrobodi cititorul, după cum lesne se poate observa în
fragmentul pe care l-am ales din roman:
„Oamenii angajați la market nu locuiau în cartier. Făceau naveta din București, condiție care îi obosea peste măsură, s-ar putea spune că îi seca complet de viață, blocându-i în nevoia continuă de relaxare, afectându-le interacțiunea cu clienții și produsele. Dormeau pe ei întreaga zi. Erau atât de blazați, atât de nepăsători față de ei și munca lor, că devenea dureros să-i privești. Cu pleoapele căzute, aduși de spate, nebărbieriți – bărbații –, nepieptănate – femeile –, purtându-și uniformele soioase ca pe niște haine de pușcăriași, vorbind din când în când în casca mică pe care o aveau agățată de urechi fără voia lor, cerșeau clipă de clipă îndurare. Nu primeau decât priviri dezinteresate de la oamenii care își făceau cumpărăturile, prinși în propria neputință. Magazinul devenise cadrul unui concurs pentru absența din viață. Terenul unei bătălii pentru dreptul de a te pierde în gânduri, de a nu interacționa cu nimeni.
Lucrătorii din Carrefour veneau din oraș împreună cu alți oameni ai muncii: bone și menajere, frizeri și manichiuriste, chelneri și bucătari, vânzători și cofetari. Un grup social format de nevoie, în microbuzul de dimineață care îi lua pe toți de la gura de metrou și-i aducea la stația din centrul complexului. O lume discretă conținută de lumea principală, aflată la vedere, fără de care aceasta din urmă nu ar putea funcționa. Oameni peste care dădeai când îți plimbai câinele, când ieșeai să iei aer sau să bei ceva, când te aruncai în mașină și te repezeai în oraș. Îi vedeai fără să le dai atenție, siluete gârbovite și atât, târându-și greoi picioarele, adunate în stație, seara, sporovăind sau înghițindu-și oboseala în tăcere, așteptând ca același microbuz să-i care înapoi în orașul din care nu își permiteau să scape. Treceai pe lângă ei și îți vedeai de treabă: ei erau ceva necesar pentru ca viața ta confortabilă să-și mențină continuitatea. Sunt plătiți pentru asta, îți ziceai și ridicai din umeri. Asta dacă te preocupa în vreun fel existența lor. Altfel, aveai grijă să-i ocolești și să mergi mai departe.
Umpluse un coș mare cu diverse produse de bucătărie și baie, plus ceva de mâncare. Alex era la maică-sa, nu-l avea până în weekend, așa că rămăsese singur. Își luase pizza congelată și niște iaurt, pregătit pentru o seară lungă și deprimantă. Își dăduse seama: singurătatea îl dobora. Cu orice altceva s-ar putea acomoda, cu faptul că e singur între patru pereți, tolănit pe canapea, căutând să ardă minutele, nu. Ziua trecea cât de cât, între munca din laptop și conversațiile anemice și neinteresante cu diverși, dar, odată lăsată seara, atmosfera se încărca cu un aer rânced, irespirabil.
La ieșire aproape că s-a ciocnit de fata cu părul roșu care fusese la Alex cu câteva zile în urmă. Ca și atunci, la el acasă, și acum i-a zâmbit cu toată gura și i-a spus un bună ziua plin și îndrăzneț. Ce mai faceți? a continuat și asta l-a luat complet prin surprindere. Cum de se gândise să pornească o conversație cu el? Copilul ăsta? Nu a știut ce să-i răspundă așa că a bolborosit un Bine, tu? Și eu tot bine. Alex când vine? Sâmbătă, a răspuns, conștient de nefirescul situației: stăteau amândoi în ușa magazinului, el de-o parte și fata de alta, făcând astfel, prin prezența lor senzorială, ușile glisante să stea deschise mai mult timp decât fuseseră proiectate s-o facă. S-a gândit să le treacă pragul și asta a făcut, a ieșit din magazin, sperând că fata îi va urma exemplul și va intra. Nu s-a mișcat din loc. Fir-ar să fie. Se simțea prins într-un moment caraghios, incapabil să se elibereze. A, sâmbătă… a zis fata dezamăgită. Eu sâmbătă plec la munte, nu ne putem vedea sâmbătă… Dar mă întorc duminică seara, duminică mai e aici? Nu mai e, se întoarce la maică-sa. Dar vorbiți pe chat, nu vorbiți pe chat? Vorbim, dar nu e la fel, a râs fata și șuvițele albastre i s-au vânturat, amestecându-se cu cele roșii. Nu are cum să fie la fel, a întărit.
N-a avut ce face, și-a urmat curiozitatea. Dacă tot era fata acolo; dacă tot se lansase în conversații; dacă tot încerca să-i intre, cumva, pe sub piele, sau ce naiba o fi făcând ea, cu dezinvoltura aia surprinzătoare. N-a avut ce face: a întrebat-o de faza cu Matei. Dacă știe ceva, dacă ea a fost acolo. Da, fusese. Fusese sus pe balcon cu Alex și Cosmin. Și Matei. Apoi ea a plecat și i-a lăsat pe băieți, se uitau la nu știu ce film pe telefon și râdeau, Cosmin și Alex mai mult, Matei încerca și el să vadă, dar ăștia se fereau de el de parcă voiau să-i ascundă ceva, deși nu până la capăt, le plăcea că Matei era interesat. Îl tachinau, a completat el. Îl necăjeau, a zis fata. Apoi nu mai știa, intrase în casă. Și după aia plecase. Și Alex? Ultima dată când îl văzuse era acolo pe balcon cu Matei și Cosmin. Și Dan, nu? Nu, fără Dan. Dan a venit mai târziu la petrecere, când a venit el ei deja plecau și a plecat și Dan cu ei. Și Alex? a insistat el. Păi nu știe, ei au plecat, Alex și Cosmin și Matei au rămas pe balcon apoi au plecat și băieții și a rămas doar Matei. Deci Alex și Cosmin l-au închis pe balcon? Că nu știe. Dar Alex ce i-a zis? Nu l-a întrebat? Nu, nu l-a întrebat, nu au vorbit despre asta.”
Citește și:
