În general, în vreme ce în vârful arborelui, cei aflați pe crăcile de sus se îndoapă cu miezul fructelor, într-o țară bananieră plebea este preocupată multă vreme doar pentru a-și asigura condițiile minime de supraviețuire. Totuși, cei aflați pe crăcile de sus, oricât de analafabeți ar fi, doresc să rămână în istorie ba cu o piramidă, ba cu un mausoleu, ba cu o clădire istorică. Așa că minunea construită pe vremea unui anumit Mare Mâncător de Banane ajunge să-i conserve memoria, chit că nenumărații anonimi au fost cei ce au muncit și au murit striviți de strălucitul edificiu. Așa a fost de când lumea. Dar în orașul Second Hand, Marele Mâncător de Banane nu este preocupat decât de pofta nemăsurată pentru ziua de azi.
Preluăm din presă câte milioane s-au găsit pentru „refacerea” unei alei (unde se spune că iarăși sunt prevăzute cele mai scumpe bănci din lume),
câte milioane s-au găsit pentru refacerea stadionului abia dat în folosință (după ani de tergiversări, alte milioane care i-au revoltat chiar și pe cei mai infocați suporteri), câte milioane pentru pistele de biciclete, care piste nu pot fi folosite, câte milioane s-au găsit pentru aeroportul fără curse aeriene, câte milioane s-au găsit pentru demolarea Pieței Catedralei etc., etc.
(Asta cu Piața Catedralei este cea mai nefericită idee dintre toate năzbâtiile pe care le suportăm din banii noștri împotriva intereselor noastre: în noua piață, pentru care de asemenea s-au găsit mulți bani, un loc de vânzare costă lunar 500 de lei, iar producătorii – nu unul! – se plâng că nu au vânzări nici de o sută de lei, întrucât vechii cumpărători preferă să-și caute alte spații pentru a se aproviziona decât să mai facă un drum unde nu există nici măcar parcări auto suficiente. Iar bieții țărani, câți au mai rămas, nu pot spera să-și mai vândă mărarul și pătrunjelul ca să acopere închirierea unui spațiu în „Piața Nouă”. Nici comuniștii n-au atentat astfel la adresa micilor producători.
Miile de semnături strânse în vederea acestei aberații n-au fost luate în seamă de cei de pe crăcile de sus. Așa că n-a fost nici o problemă să se cheltuie milioane pentru mutarea unei piețe judicios amplasate într-un loc dosnic pentru care s-au găsit fără problemă alte milioane din banii adunați din impozitele, taxele și amenzile celor care s-au opus acestei mizerii.)
Doar puținii, foarte puținii bani pentru (răs)cumpărarea Teatrului Vechi nu au fost găsiți.
(O minciună mai mare pentru acoperirea unei măgării nu s-ar fi putut născoci!) Noroc doar că s-a ivit un generos investitor patriot care este gata să-l cumpere pentru arădeni. În orașul Second Hand, cei aflați pe crăcile de sus nu doresc să rămână în istorie. Să le fie rușine primarului, viceprimarilor, tuturor membrilor consiliului municipal! (Dar știu că nu le este rușine…) Totuși, mai au o șansă: așa cum am spus, la sfârșitul anului vor rămâne suficienți bani pentru Teatrul Vechi și pentru Casa Hirschl. (Mai ales că reabilitarea s-ar putea face din bani europeni, ca la Oravița.) Ar fi ultima lor șansă să arate că mai au un minim de interes pentru cei ce i-au votat, un minim interes în afara îngurgitatului de banane.
