Atenția publică ne e ocupată în aceste zile cu moartea băiatului ăluia de la Dinamo, Eckeng sau asa ceva. Fără îndoială, moartea unui om, cel puțin la nivel microsocial, e o tragedie. Moartea băiatului ăstuia e o tragedie națională și nu prea înțeleg de ce, că nu a făcut nimic special pentru nimeni în general și nici măcar pentru Dinamo în mod special. Era un ilustru anonim până să moară pe teren, vorba aia: `they don’t care unless you’re pretty or dying`.
Nimeni nu prea pare însă să observe că ne-au mai murit doi militari în Afganisthan, cu excepția câtorva foști colegi. ‘Ce caută soldații români în Afganisthan?’ se întreabă unii nimuruci în astfel de situații. Te caută pe tine, bă’! Pe mine, pe noi, pe țara asta! Suntem membri NATO cu drepturi și obligații depline. Participarea în teatrele de operații e obligatorie pentru statele membre.
Că interesele americanilor, petrol și alte acareturi, nu contează! Contează că avem un aliat foarte puternic în cazul unei eventuale agresiuni externe. Ai uitat ce s-a întâmplat, nu de mult, în Ucraina? Asta s-ar fi întâmplat și la noi, dacă nu eram membri NATO – sau poate chiar mai rău. Oricine, orice ar zice, aderarea României la NATO și UE sunt singurele lucruri bune din ultimii 26 de ani, lucrurile care ne oferă modul de viață de azi, care, deși destul de auster, e net superior felului cum trăiam acum 10 sau 20 de ani.
Întrebarea nu ar trebui să fie ce caută soldații românești în Afganisthan ci cum și de ce ajung ei acolo. Ei, în privința asta putem povesti puțin. Probabil Armata Română e singura în care militarii pleacă la război nu doar de bunăvoie ci chiar la cerere. Soldații români sunt probabil singurii din lume care nu doar că cer să plece la război, dar dau și teste și probe pentru a pleca. Știu, sună a delir, dar probabil încă nu ați aflat că a fost o vreme în care se dădea chiar șpagă pentru a prinde un loc într-un teatru de operații!
De ce? Păi, după cum vă mai povesteam eu, salariile la Armată sunt de mizerie. Doar trăiești. Nu îți poți cumpăra o mașină decentă, o mobilă, sVezi articolulă nu mai zic de un apartament sau o casă. Oamenii merg acolo și își riscă viețile în război pentru niște lucruri banale. Știu, nu îi obligă nimeni să facă asta, nu te obligă nimeni să fii militar și nici să mergi la război. Doar că trebuie să facă cineva și asta, cineva trebuie să apere țara. Și dacă tot au ales acest drum, au și ei dreptul la o viață decentă.
Ministerul, în loc să le ofere un trai decent, le oferă slujbe, lumânări aprinse și coroane depuse când mor. Când trăiesc, muie! Descurcați-vă cu 300 de euro! Mor, îi plâng apropiații, câțiva militari și nostalgici și gata, noi suntem ocupați să-l plângem pe băiatu’ ăla care jongla cu mingea. Fraierii ăștia care își apărau țara și ne garantau independența sunt cantități neglijabile. Ăla, ăla care știe să ne facă entertainment cu mingea e baza, că așa suntem noi românii: știm că ne ducem dracului, dar măcar să fie distractiv!
