Traiul oamenilor e o alternanță între succese și eșecuri, între bucurii și tristeți, între fericiri și necazuri. E important pentru echilibrul sufletesc și mintal ca eșecul să nu-ți coboare în inimă, iar succesul să nu ți se urce la cap (am auzit undeva această constatare). Excesele
conduc spre destabilizare emoțională, cauzatoare de greșeli care împiedică realizarea pozitivă a aspirațiilor, a gândurilor înalte și a construirii unei condiții umane dorite. Oamenii sunt ființe sociale, conduse de principiul moralității, sintetizat popular în formula „ceea ce ție nu-ți place altuia nu face”. În plus, oamenii dispun de vocația împlinirii, de dorința de a-și asigura confort, autoritate, personalitate, dobândind o aură de cetățean respectat și privit cu admirație de către ceilalți. Numai că nu vremurile sunt sub noi, ca să le dăm cursul dorit, ci noi suntem la voia întâmplării, a sorții și norocului.
Degradarea sistematică a relațiilor umane…
Ne aflăm într-un timp „al democrației”, în care omul beneficiază de libertate de exprimare și
de îngăduințele sociale, politice, culturale, religioase, publice permise de legi și de bunul
simț. Nu am suficientă expertiză pentru a sfătui ce fel de comportamente aș recomanda pentru multiplele năzuințe interumane. Văd însă și constat o degradare sistematică a calității vieții publice și a condiției umane, a relațiilor dintre oameni, unele întreținute de filosofii complicate, cum ar fi cancel culture sau political correctness.
Farsa libertății culturale și pericolul imposturii
Având libertatea culturală în cârcă, unii indivizi (eh, acum cu facultăți, masterate, doctorate) își închipuie că au câte ceva de spus într-ale literaturii, științei, politicii, tehnicii
etc. și devin autori de cărți. Scriu (unii nici nu știu tehnoredacta!) sau copiază, trimit la tipografii (un fel de edituri economice, fără specialiști, dar cu listă de ISBN, emisă gratuit de
Biblioteca Centrală a României), care imprimă cartea și dă autorului eticheta de „scriitor”.
Apoi alta, și altă tipăritură, până chiar crede insul că are talent, înaintează dosar către Uniunea scriitorilor din România ori din altă țară și devine membru. Fără cititori, fără asistență editorială, fără valoare, falsul „succes” i se urcă la cap și, iată, așa cultura românească se încarcă de balast intelectual și de „creativitate” mincinoasă. Între aceștia se rânduie plagiatorii, cocoțați în profesuri universitare, în zone de decizii politice și în funcții administrative. De cele mai multe ori, orgoliul însoțește superficialitatea, iar reputația e mai
degrabă fumurie decât glorioasă. Nu m-ar mira dacă impostorii ar sări pe mine să-mi
găsească cusururi, să-mi „aplice constituția”, să fiu etichetat drept primitiv, depășit, expirat
ori chiar ticălos.
În democrația libertății culturale, este nevoie de o autocenzură, de cumpănire în comparația valorilor autentice, recunoscute de o instanță (cititorii, de ex.).
Numeroase poezii apărute pe facebock sunt urmate imediat de laude, emoticoane cu aplauze, felicitări, urări de succese, încurajări. E un prim pas spre amăgire.
Absența autorității și a voinței de deconspirare a hoților cu gulere albe
Unde observăm asemenea vicii de percepție? Ohoho! De o vreme, un Prim-ministru și un ministru, câțiva rectori ori decani sunt acuzați de plagiat, o evidentă hoție intelectuală, nu doar de texte ci și de idei. În loc să fie tratată ca un furt (căci furt este în toată înfățișarea, fie 5% ori 90%), constatăm că nu există nicio instanță, nicio autoritate care să clarifice, să
pedepsească nedemnitatea. Ba e furt, ba nu! Mai mult, se întreține ideea că vinovații se
regăsesc altundeva, știut fiind că fiecare teză de doctorat (licență, masterat) este însoțită de o declarație pe propria răspundere că textul nu e copiat și nici cumpărat, ci original. Fals în acte publice! Amânarea unei decizii de restabilire a adevărului înseamnă o complicitate cu hoția.
În final, hoția se prescrie,
iar profitul (financiar și de autoritate) rezultat din folosirea plagiatului rămâne în „contul clientului” hoțoman.
Educația vulnerabilă o ia razna
Mai e și o altă problemă, legată de educație. Suntem nevoiți (în urma observării comportamentelor majoritare) să constatăm că școlile nu mai sunt instituții de educație, iar proiectul prezidențial România educată pare o etichetă cu acoperire exclusiv politicianistă.
Presa audio-vizuală și scrisă, facebook înfățișează abuzuri (doar cele descoperite!!!)
ale celor din jurul partidelor politice, prin promovarea de oportuniști, nulități, fufe, soții,
ibovnice, pe sinecuri de stat, de la primării și instituții descentralizate până la înființarea de
posturi pentru răsplata nepoților, mătușilor, prietenilor primarilor, șefilor de partide județene,
prefecților ori ai președinților consiliilor județene. De teama persecuțiilor nu dau nume, dar
lumea vorbește, deocamdată în șoaptă. Eminescu pomenea de „smintiți și stârpituri”, de
„nerozi, gunoaie, găgăuți și gușați, fomfi și flecari”, „spumă-nveninată”, „putregaiuri”,
invocând pe Țepeș să-i împartă „în smintiți și în mișei” etc. Vezi Scrisoarea III, partea a II-a. Buna creștere are nevoie deopotrivă de exemple de bune practici
În fine, din proiectul eșuat al „României educate”
ar face parte, cum pomeneam mai sus, presa scrisă și audio-vizuală. Sunt câteva programe tv (și ziare de scandal) care ating dizgrațiozitatea prin faptele prezentate, dar mai ales prin modul în care aceleași personaje, cică formatori de opinie, abrahamiști, hadări, ciuvici, tatoi, nistorești etc., apar seară de seară, certându-se, „în fața națiunii”, strigând unii la alții, gata să-și acorde pumni și scuipături.
Folosesc (ei) un limbaj nerecomandat spre a fi auzit de o populație narcotizată de știri false, de agresiuni informaționale și de minciuni fără obrazuri înroșite. Audiența este întreținută de unii pentru care teveul este singurul lux pe care și-l permit. Poate că fiecare vorbitor ar trebui să dea seama de câte spune și cum spune. Arătați cu degetul spre cei care își duc traiul în mediocritate culturală, pozând în cocoși de prăsilă și bătând la porțile înălțimilor regale.
Multă existență falsă, mincinoasă, dospită de incultură și prostire, inhalatoare de știri false și neant dizgrațios.
Dar cui îi pasă? Alți actori, aceeași piesă! Dacă „gulerele albite” se murdăresc, nu e o
problemă! Obrazul gros nu se subțiază. Se parfumează, se fardează!. Decidentul simplist în
gândire rămâne tot așa, chiar dacă își pune la portofoliul personal câteva diplome ori
certificate. Ceafa-i groasă nu se stilizează, iar primitivismul îi viciază clipele.
Cum a putut Eminescu să fie atât de răvășit, încât să reverse cuvinte (Oho, era în 1879) despre politicianism cu ură și deznădejde:
„Trădătorii devin oameni mari și respectați și proștii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii”.
Ziua bună!
