Au trecut 150 de ani de la nașterea lui Brâncuși, maestru de vârf al sculpturii europene. I-am văzut mormântul în Paris, având pe piatra funerară o floare proaspăta de mușcată roșie. Nu departe, era sculptura Sărutul, pusă în loc de cruce la căpătâiul prințesei ruse, care s-a sinucis din dragoste pentru El. La Muzeul Mitropolitan din New York am admirat Pasărea măiastră, după circa o oră de rând spre admirație. Și acum, am citit, în cartea lui Eugène Ionescu, academicianul francez de origine română, despre întâlnirea cu Sculptorul (Notes et contra-notes, 1962). S-au întâlnit târziu, la pictorul Istrati: „Cine-i Ionescu acesta care scrie piese de teatru?”, ar fi întrebat Brâncuși. „Auzisem, spune Academicianul, vorbindu-se despre om. Știam că era arțăgos, nu prea binevoitor, cicălitor și aproape crud”. Refuză să se întâlnească cu Picasso și să dea mâna cu Max Ernst. Ionesco i-a admirat sculptura figurativă, dar ar fi dorit să-l cunoască live.
– Ce face la viața lui?, întreabă Brâncuși.
– Scrie teatru, ar fi răspuns Istrati.
– Eu unul urăsc teatrul și mă doare-n cot de el.
– Și pe mine mă doare-n cot de teatru. De aceea scriu, ca să-mi bat joc de el, ar fi zis Eugène.
După ce agresivitatea lui Brâncuși se mai liniști, s-a putut conversa decent și neanecdotic, Mărturisește că l-a mai vizitat de vreo patru ori, iar când a fost însoțit de soție și fiica sa de 11 ani, îi făcu acesteia o insistentă declarație de dragoste. O confundase cu Domnișoara Pogany. Avea păru alb și era conștient că e aproape de Dumnezeu, doar ca acesta să întindă mâna să-l agațe. Nici nu putea fugi de ispita sfârșitului, având piciorul în ghips și hibernând în casă. Crede autorul Rinocerilor că Brâncuși e un artist primar, instinctiv, rustic. Dar „este expresia unei gândiri artistice, infinit de lucidă, elaborată, profundă”. Și continuă: „Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate”. Brâncuși a surprins „esența picturii”, iar creațiile sale sunt „imagini concrete ale unor idei” etc. Încheierea articolului, apărut în „Le Musée de Poche”, e sintetică: „folclor fără pitoresc, realitate antirealistă, figuri de dincolo de figurativ, știință și mister, dinamism în împietrire, idee devenită concretă, făcută materie, esență invizibilă, intuiție originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.” Acolo, în Montparnasse, cei doi născuți în România sunt semne pe două locuri de veci: Brâncuși și Ionesco.
Sunt 150 de ani de la nașterea, la Hobița, a lui Constantin Brâncuși, România. La Târgu-Jiu, admirăm Coloana Eroilor, Poarta sărutului, Masa tăcerii, iar în Muzee celelalte capodopere ale umanității.
Citește și:
PAGINĂ DE JURNAL DINTR-O EXPOZIȚIE: AER RESPIRAT LÂNGĂ BRÂNCUȘI
3 comentarii. Leave new
EXCELENT!
Oare de ce nu si-a dus mai departe numele de ionescu? Oare din mare lipsa de caracter???
= BINE PUNCTAT= CARACTER MIZERABIL DE OLTEAN – L A DENIGRAT PE BRANCUSI PT CA A REFUZAT COLABORAREA CU SECURITATEA – OARE E COINCIDENTZA? – TAT IN 1962 IONESCU E VIZITAT LA PARIS DE SCRIITORUL ZAHARIA STANCU CARE INCEARCA SA L ATRAGA LA COLABORARE PE IONESCU . == SE VEDE TREABA CA A REUSIT PT CA SCOPUL VIZITELOR ERA DE AL RACOLA PE BRANCUSI PE CARE CEAUSESCU DOREA ENORM DE MULT SA L ADUCA PE „OLTEANUL LUI” IN TZARA . – INTR UN FINAL NICI IONESCU NU A MAI REVENIT IN TZARA TRECAND IN BANCA DIZIDENTZILOR DE FRICA EXPULZARII FRANCEZE – DGSE FRANCEZ INTRASE PE FIR .