Nu am nici un motiv întemeiat să compar doi scriitori contemporani. Aș stârni orgolii și nici n-aș putea ascunde subiectivitatea.
Mircea Cărtărescu este bucureștean, prozator, poet și eseist, obținând doctoratul cu o relevantă lucrare despre Postmodernismul românesc; este profesor universitar și aspirant, de mai mulți ani, la Premiul Nobel pentru literatură, pe baza unor creații cum ar fi Levantul (poem epic), trilogia Orbitor (romane), Nimic. Poeme, Melancolia (roman) etc. Recent, a publicat Nu striga niciodată după ajutor (2020).
Gheorghe Schwartz este arădean (deși adeseori a fost ademenit cu ispite „capitaliste”, deci din capitală), prozator, eseist, obținând doctoratul cu Psihologia transversală; este profesor universitar și important scriitor prin romanele Cei o sută, Martorul, Procesul, Vocalize (poate vreo alte 50 de volume).
De ce această asociere între doi scriitori contemporani? Nu am în vedere nici receptarea creației lor, nici modul de percepție din partea criticii literare și nici măcar diferența de valorizare a operelor lor prin trafic de popularitate (altfel, ce diferență ar fi între Arad și București?).
Iată, însă, că în cel mai recent număr al publicației România literară, paginile 10 și 11 cuprind comentariile critice la recentele apariții editoriale ale celor doi sunt recenzate „în oglindă”, de către doi critici literari remarcabili: Sorin Lavric și Ioan Holban. Sorin Lavric realizează o cronică a ideilor la cartea lui Mircea Cărtărescu Nu striga niciodată după ajutor (Editura Humanitas, București, 2020), iar pe pagina următoare Ioan Holban, cu titlul „romanul ca metaforă a ființei interioare”, comentează volumul lui Gheoghe Schwartz, Enervant. Vocalize în Si bemol minor (Editura Junimea, Iași, 2020).
S. Lavric (asociindu-se opiniilor criticului D. Cristea-Enache): Cartea lui Cărtărescu este „un eșec deprimant”, „un volum uimitor de slab”, găsind patru cauze ale acestuia. Prima ar fi „numirea unor simțiri psihologice care nu transmit nicio emoție estetică”. Urmează un exemplu, ce pare scris de un începător: „ Mi-e foarte greu acum/ foarte greu/ sunt tare chinuit/ mai mult decât pot spune/”. Iar „flașneta de plângeri despre cât de chinuit e poetul se învârte nestingherit pe zeci de pagini”.Întregul volum e ”aceeași lamentație golită de suflu estetic”.
S. L. vorbește de „platitudinea înmărmuritoare a versurilor”, „infantile, sterile”, cum ar fi „Mi s-a terminat
cafeaua/ de-acum am să somnolez/ și nici un poem/ nu va fi posibil”/. A doua cauză, afirmă S. L., se referă la „smiorcăiala de bărbat cu plete cănite”, făcând „figura unui scrib stors de puteri”, asemuit fiind cu o „epavă lirică”. Văicăreala, mironoseala, disperarea par „un rumeguș de scrânteală prefăcută”. A treia cauză a eșecului derivă din ”vocabularul restrâns”, fără tresărire de originalitate, utilizat fără logică, fără „peri de atracție estetică”. Dur: „Cărtărescu scrie spânatic”. În fine, a patra cauză constă în „serbezimea unor episoade minore”, scriind despre secvențe domestice, cum ar fi spălatul mașinii, mângâierea unei pisici, dormitul pe burtă
etc. Concluzia criticului la „aceste versuri de doi bani” alunecă spre gravitate: „din M. Cărtărescu nu a mai rămas decât dâra stânjenitoare a unui talent epuizat”. Nu e răutăcios, ci sincer.
Cam același spațiu de revistă este atribuit cronicii lui Ioan Holban despre volumul lui Gh. Schwartz, intitulat Enervant. Vocalize în Si bemol minor. O cronică analitică, fără prejudecăți în sensul în care comentariul critic nu ține cont de activitatea precedentă a scriitorului. I. H. analizează textul, surprinzând „cheia parodică, ironică, imaginile suprarealiste”, în stilul lui Urmuz și teatrului absurd. Se identifică dimensiunea psihanalitică în construcția și comportamentul personajelor, existențele paralele, coerența și unitatea textului, configurarea
unui univers romanesc sub forma unei „metafore a lumii interioare”. Cine a citit „vocalizele”, în diferite registre muzicale ale lui Schwartz, poate confirma că textul depășește declarația autorului de a fi „simple antrenamente” pentru a plonja în ”marele roman”. Prin urmare, o cronică sinceră, obiectivă.
Cititorii de analize literare recunosc importanța și semnificația textelor unor scriitori consacrați. O bună parte din comentarii sunt encomiastice, dar oricum glisează spre pledoarii pentru valoare și calitate. Aici nu scriem despre o eventuală comparație, dar prezentarea „în oglindă” a doi prozatori contemporani e relevant atât pentru imaginea unuia cât și a celuilalt.
În fapt, e vorba de un pretendent la Premiul Nobel și popularitatea celui mai cotat scriitor român contemporan și un scriitor valoros din provincie, care, pe deasupra, are numele de „Schwartz” și publică la editură nebucureșteană, care nici vorbă să se compare cu Humanitas. Imprudența lui Cărtărescu de a-și altera, printr-un volum de poezie, imaginea publică seamănă derută în rândul cititorilor de proză cărtăresciană. Uneori, deși ar trebui să fie întotdeauna, valoarea învinge prejudecățile. Iubim scrisul lui Gh. Schwartz nu atât pentru că este arădean, cât pentru că înfruntă, prin valoare literară, aranjamentele „capitaliste” de gașcă scriitoricească. Ca recenzor al multor texte publicate de Gh. Schwartz, susțin că acesta este un foarte valoros prozator român,
care îl recomandă pentru atribuirea marelui premiu al Academiei suedeze.
1 comentariu. Leave new
Această „epavă lirică”, Mircea Cărtărescu este un impostor, promovat de Grupul imoral organizat de lichele: Patapievici, Liiceanu, Pleșu stipendiați de escrocul patentat Băsescu.
Vă dați seama oroare!? Dacă Patpievici, fiul bolșevicului KGB-ist, Denis Patapievics, a fost numit șeful Institutului Cultural Român, după ce a scris că : „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii.” („Politice” de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.63); „23 de milioane de omuleti patibulari (buni de spanzurat)” („Politice” de H.R. Patapievici, editia 1996, pag 53) „Un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare, ochi mohoriti, maxilare incrincenate, fete urite, guri vulgare, trasaturi rudimentare.” („Politice” de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 34) –
„Romanii nu pot alcatui un popor pentru ca valoreaza cit o turma: dupa gramada, la semnul fierului rosu.” (din „Politice” de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 64); „Romana este o limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau… sa o folosim numai pentru injuraturi…” (din „Politice” de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.64)
Ce a făcut Grupul ornabizat? A furat! Și s-au promovat pe banii românilor.
Cărtărescu a primit de la Horea Roman Patapievici prin Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriaşa sumă de 4.086.887.500 lei, bani din bugetul statului pentru traducerile cărţilor lui Cărtărescu, „Orbitor”, „De ce iubim femeile?” şi „Travesti”.
Mircea Cărtărescu, a încheiat un contract de exclusivitate cu Editura Humanitas, astfel încât o parte din banii primiţi de la ICR intră automat şi în contul lui Gabriel Liiceanu pentru dreptul de copyright!
Numai în 2009, ICR a plătit 1.235.170.100 lei pentru traducerea romanului „Orbitor” în limba franceză sub tilul „L’Aile tatouée”, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris , 2009, traducere în limba franceză de Laure Hinckel. Deşi aceasta este singura traducere din Cărtărescu apărută în 2009, observăm se plătiseră două facturi: una de 49.078,69 RON şi alta de 74.438,32!” ……
O mare hoție din banii noștri, fără efect în promovarea culturii române în străinătate. Tot ce scrie criticul literat Sorin Lavric este adevărat, o epavă literară se plânge că nu mai poate fura! Execrabil !