Devalorizarea EXCELENȚEI și compromiterea doctoratelor prin PLAGIATORI
Sunt idei/ opinii valoroase care, spre a se impune, au nevoie de susținere. Unele sunt
exprimate în presa culturală, altele în cărți cu tiraj restrâns, fiind cunoscute și asimilate de un public restrâns.
Până nu se formează, cum spun jurnaliștii, o „masă critică” de adepți, suficient de mare spre a influența decizii, asemenea idei rămân articole ori studii de autori, fără efecte și fără consecințe.
E cazul doctoratelor obținute prin plagiere (vezi Indexul Operelor Plagiate în România și o amplă bibliografie având ca temă plagiatele), despre care se discută tot mai discret, nu doar pentru că, între autori, se regăsește numele primului ministru, ci și pentru că, dacă s-ar demara o campanie amplă de verificare a doctoratelor, licențelor, disertațiilor, articolelor plagiate, s-ar scoate la iveală o plagă generalizată („un sport de masă”) privind superficialitate funcționării învățământului superior, inundat de titluri profesionale înalte (profesori, conferențiari, „habilitați”), de școli doctorale false și de alte vulnerabilități.
Susțin opiniile din mai multe articole scrise de Andrei MARGA despre „Compromiterea doctoratelor” (vezi recentul în Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 476, 1 – 15 iulie 2022, pp. 11-12), transmițând mirarea că perpetuarea toleranței ministeriale mi se pare complicitate.
„România educată” continuă să fie un proiect sine die.
Nu poate fi ceva mai needucativ și periculos decât să te faci că nu vezi, nu iei atitudine împotriva plagiatului care întreține superficialitatea ideii de doctorat, a calității Școlilor doctorale, cu profesori abilitați să conducă doctoranzii în cercetarea științifică, fără ca ei să dovedească expertiză în domeniu.
Așa începe articolul Andrei Marga, fost rector la Cluj și ministru al educației, eminent
filosof, riguros cercetător, om cultivat și cu un discurs elevat, coerent, logic și argumentat,
responsabil de ceea ce afirmă:
„După un nărav al lașilor, care nu rezolvă ceva, dar mușamalizează, unii îi iau la rost pe cei care fac publice plagiatele la doctorat”.
Jurnalista Emilia Șercan dă la iveală plaga doctoratelor plagiate
(inclusiv a generalului Nicolae Ciucă), apoi există liste întregi de plagiatori (între aceștia se regăsesc și câțiva „universitari” arădeni), care ocupă posturi și funcții în universități, beneficiind de avantaje financiare prin furt
intelectual dovedit.
Andrei Marga pomenește de „gravitatea situației” în care a ajuns doctoratul ca instituție (școli, profesori, teze, plagiere, consecințe).
Da, după procesul de la Bologna, ”multiplicarea fără suport a conducătorilor de doctorat” a slăbit „sistemul doctoral din România”. Un profesor modest, fără expertiză în cercetare și fără relevanță, poate obține dreptul de a coordona lucrări doctorale, pe baza unei „autorizări birocratice”, fără a dispune de „legitimare profesională”.
În România, după afirmația ministrului Câmpeanu, există 189 școli doctorale și 398 domenii de studii universitare de doctorat,
la care se mai adaugă alte două școli doctorale, recent validate de ARACIS. Din 1990, Școlile doctorale au acordat peste 80 de mii de titluri de doctor în științe (?).
Într-un singur an (2012), au fost validați 6259 doctori.
Inflația de doctorate și compromiterea acestora prin valoarea lor tot mai scăzută pare o plagă dificil de eliminat din mai multe motive: „autonomia universitară” prost înțeleasă, pe baza principiului colegialității cu avantaje reciproce și, deci, printr-o relativizare a exigențelor.
Plagiatele au devenit un fenomen generalizat, începând cu copierea referatelor de seminar, a articolelor, a cumpărării autorității ISI, a licențelor (există un site de vânzare a licențelor), disertațiilor și încheind cu tezele de doctorat.
Cât de greu ar fi ca responsabilul cu educația, adică ministrul, să facă ordine în domeniul plagierii? Ce interese mușamalizează și pe cine protejează de acuzația hoției și lașității? Aceeași onoare ar trebui să existe deopotrivă la tolerarea plagiatelor de către conducători de doctorate, ca și între doctoranzi.
Unele teme de doctorat sunt puerile, fără relevanță, fără nici un impact asupra aplicabilității ideilor emise. Deocamdată, se determină listele de plagiatori doar la simpla copiere literală, deși în categoria acestora intră plagiatorii de idei, probleme, soluții.
Andrei Marga propune soluții pentru salvarea „compromiterii doctoratului”:
asimilarea, prin lege, a plagiatului ca furt; verificarea generală a doctorilor spre a-i discerne pe cei „veritabili”; redesenarea rețelei școlilor doctorale și plasarea acestora numai în universități (acum există în Institute ale Academiei, Școli militare); normalizarea listei conducătorilor științifici („Doar în România, afirmă A. Marga, au apărut tot felul de nulități profesionale, cu pieptul bombat de profesori de carton și doctorate de doi lei…”) și schimbarea traseului de pregătire a doctoranzilor.
Plagiatul are deopotrivă o semnificație juridică cu efecte financiare.
Validarea doctoratelor și acordarea titlului de doctor în științe o face CNATCDU, pentru că acordă încredere conducătorilor de doctorate și comisiilor colegiale.
Vinovăția furtului intelectual o are deopotrivă autorul plagiatului, dar și profesorul „habilitat”, responsabil de traseul de specializare al doctorandului. Pentru că, dând crezare profesorului M. Coman, de la Universitatea din București, „Plagiatul nu se limitează la acțiunile persoanei care îl efectuează; îndemnul la plagiat sau tolerarea și mușamalizarea cazurilor de plagiat sunt fapte la fel de grave, sunt transgresiuni ale eticii universitare la fel de dăunătoare calității vieții academice”.
În fiecare universitate, există plagiatori dosiți în spatele colegialității prost înțelese.
Adeseori, universitarii onești tac de teamă, întrucât funcțiile de decizii (rectori, decani, prorectori) sunt ocupate de indivizi compromiși, fără operă științifică și fără viziune în cercetare aplicată. Cine are curajul să evite lustruirea șefului, cu atât mai mult critica acestuia? Oricine este astăzi vulnerabil, fiind „vinovat fără vină” sau simbriaș la discreția șefului.
