O valoare care a întreținut coerența morală a umanității a fost Profesorul, învățătorul, părintele copilului, cel care i-a deschis orizontul cunoașterii și câte alte epitete aș putea înșirui despre Domnii Trandafiri și Doamna Învățătoare. Dascălii au rămas modele pentru elevi, iar aceștia îi păstrează în amintirea lor ca pe niște icoane. Or fi având și aceștia păcate, dar Respectul față de profesura didactică și-a păstrat coerența, iar elevii și-au întreținut demnitatea de a vedea în dascăl o valoare, față de care și-au arătat recunoștința.
Personal, am adus omagiu permanent celui mai exigent, dar drept, director din școlile arădene, cărturarului Vasile Popeangă, fără ca vreun fost elev și-mi reproșeze câte ceva. Pentru toți absolvenții Preparandiei arădene, Domnul Profesor și Director Popeangă a rămas un model și exemplu de dăruire, un intelectual și un părinte de înaltă ținută și referință. Cred că dacă cineva i-ar aduce post-mortem o ofensă, contingentele de învățători și educatoare, de profesori și-ar exprima revolta și ar sări să apere imaginea Dascălului, prototip al celor care asigură educația și dă învățătură copiilor și tinerilor noștri.
Mâhnirea mea este determinată de intervenția (lipsită de reverență) a lui MIRCEA MIHĂIEȘ (România literară, nr. 6 din 10 febr. A.c.),
care în „contrafort” prezintă Cazul Tohăneanu, ironizând – prin grafia unei sticle, în care plutesc câteva fițuici și o cuconetă – „povestea” profesorului universitar de la Facultatea de litere a Universității din Timișoara, defunctul GHEORGHE I. TOHĂNEANU. Profitând de comentarea volumului Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității (Editura Ariergarda, 2022), semnat de Regretatul Daniel VIGHI și Viorel MARINEASA, se opintește, parcă emanând o plăcere diabolică, la „mlaștina morale, socială și politică” în care „s-a complăcut” profesorul de stilistică de la Universitatea din Timișoara, Gheorghe Tohăneanu: „În fruntea listei celor a căror activitate ca turnători m-a luat prin surprindere a fost Gheorghe Tohăneanu”.
„Nu i-am urmat niciodată cursurile, deoarece preda la română, iar eu, mărturisește M. M., eram student la engleză…”
Recunoaște că profesorul avea prestigiu, fiind cotat printre „personajele de vază ale instituției”. Dar „stima călduță” i s-a stins văzând titlul volumului O samă de cuvinte românești, semnat de profesor și „un trepăduș din pepiniera Partidului Comunist”, un mărunt publicist înregimentat etc. A fost oripilat de „nivelul jalnic al articolelor”, în care „marele stilistician” (cuvinte ironice marcate cu ghilimele) „bătea câmpii într-un discurs tern”, „cam la nivelul unui elev de liceu ambițios”. Apoi, criticului de la contrafort i-a fost dat să citească „sute de articole indigeste”, la o rubrică în „Orizont”, ca după Revoluție, să găsească alimentate edituri anoste cu articole, între care și culegerea cu „inubliabilul titlu Neajungerea limbii…”.
După această bălăcărire a intelectualului, (indirectul) fost student trece la comentarea modului în care Profesorul „a prăjit” generații întregi de „viitoare doamne cu coc și de famelici flăcăi tomnatici” care purtau „torța limbii și literaturii naționale prin bălăriile învățământului românesc”. Intelectual era găunos, respingător ca prezență umană, poza pe savantul inabordabil, ascunzându-și chipul după lentile puternice etc.
Un asemenea monument de securist alcătuit cu arta criticului literar viza condiția de turnător și de delator, care „își scruta victimele prin filtrul neliniștitor al lentilelor întunecate ale ochelarilor”.
E adevărat că profesorul Tohăneanu, stilist și latinist, a murit fără vedere. Revolta (indirectului) fost studentul față de Profesor capătă accente demne de o spălătoreasă de cămin studențesc. A fost racolat, fiind atins de „patima beției”, avânt, până în mormânt, ”amici care iubeau bodega și sticla cu alcool”. A fost robit și de alte „patimi lumești”, astfel că „a murdărit spațiul universității decenii în șir”, fiind „un odios instrument în mâinile pătate de sânge ale securiștilor” și „un abject colaboraționist”. Așa este prezentat autorul Studiilor de stilistică eminesciană, care a fost adulat, totuși, de studenți și a făcut parte din elita profesorilor universității timișorene.
Profesorul GHEORGHE TOHĂNEANU (1925, Galați – 2008, Timișoara),
licențiat al Universității din București, unde a predat, până în 1956, când Tudor Vianu îl aduce la Universitatea din Timișoara. Obține doctoratul cu lucrarea Limba și stilul poeziilor lui Eminescu (coord. Iorgu Iordan).
A publicat vreo 15 volume despre stilistica eminesciană, stilul artistic al lui Ion Creangă, arta evocării la Sadoveanu, alte volume de eseuri, traducând din Virgiliu și Macrobius. Este laureat al Academiei, premiat de Uniunea scriitorilor, iar bustul său este amplasat (2014) pe Aleea Personalităților din Timișoara.
Cine este fără păcat să arunce primul cu piatra, spune Iisus.
Deja piatra a fost aruncată. S-a deschis o Cutie a Pandorei? Câți Profesori pot fi vulnerabili? O fi având vicii Profesorul. Modul murdar de prezentare, terfelirea intelectualului și evidențierea preponderentă a omenescului, opiniile subiective despre cărturarul universitar, limbajul nedemn pentru erodarea vădită a imaginii unui Profesor, care și-a oglindit chipul în sufletul atâtor studenți nu ține de demnitate. Mircea Mihăieș, stimulat de cotrobăiala altor doi arădeni prin documentele securității, a aruncat cu piatra într-un Profesor. Profesorul nu mai poate să se apere. Dar el „trăiește” în fiecare din studenții săi și, prin aceștia, are posibilitatea să facă mărturie.
Așteptăm.
