Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (2)
Francezii erau priviți cu ironie
Campania din Vest a armatei germane se va dezlănțui cu toată puterea abia în 10 mai 1940. Pe teritoriile Olandei, Belgiei și Franței înaintarea germană a fost rapidă, condiții în care s-au înregistrat foarte mulți prizonieri din tabăra aliaților. Ei au fost internați în lagăre și au beneficiat de un tratament care respecta în linii mari Convenția de la Geneva. Faptul că operațiunile militare s-au desfășurat în vremea anotimpului cald i-a ferit pe prizonieri de suferințele cauzate de frigul intens, de ploile intermitente în timpul marșurilor, care nici nu aveau lungimea celor din estul continentului. Francezii capturați nu erau priviți cu mânie ci mai mult cu ironie. În timpul ofensivei germane din mai 1940, soldații Reichului, atunci când treceau pe lângă soldații francezi, își băteau pur și simplu joc de ei spunându-le să arunce armele și să meargă spre est. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, E. RAO Class, p 115.)
Bernt Engelmann povestește în volumul „Până ce totul țăndări va fi” că în timp ce se afla în deplasare spre vest, cu unitatea lui de transmisiuni, de-a lungul râului Somme, a trebuit să escorteze circa 1000 de prizonieri francezi spre lagărul de tranzit:
„Nu ne rămânea altceva de făcut decât să-i însoțim pe soldații francezi și ni s-au înmuiat picioarele când am văzut că mulți dintre prizonieri aveau încă puștile la ei. Însă toți aceia cu care am vorbit pe parcurs erau extrem de bucuroși că pentru ei războiul se terminase. Mi-au povestit că tancurile germane îi surprinseseră în timp ce mărșăluiau spre nord, într-o regiune aflată, după credința lor, cu mult în spatele frontului”.
Această mărturie și multe alte întâmplări demonstrează că francezii aveau un spirit defetist, că urau războiul și nu se temeau de starea de prizonierat, mai mult erau bucuroși că au scăpat cu viață. (Bernt Engelmann, „Până ce totul țăndări va fi”, op. cit, p. 321)
Condiții acceptabile dar și omoruri
Și, într-adevăr, cel puțin la început, și condițiile din lagăre au fost acceptabile, prizonierii aveau dreptul la pachete de la Crucea Roșie, la îngrijire medicală, la petrecerea timpului liber în activități cultural-sportive, dar deținerea în captivitate le afecta în cel mai înalt grad moralul. Soldatul francez Gaston Cirech, înternat în iunie 1940, declara că: „Mi-am irosit cinci ani de tinerețe în Stalag, între 20-25 de ani, fără să văd soția mea”.
Masacrele asupra prizonierilor de război pe Frontul de vest nu au avut amploarea celor de pe fronul de est, ci doar un caracter izolat, unele motivate rasial atunci când germanii aveau de-a face cu soldați provenind din colonii. Crime de război apar încă din primele zile ale campaniei, în Olanda, și ele au fost înfăptuite de unitățile SS Leibstandarte, care au intrat în Rotterdamul bombardat intens de aviația germană. În această situație mulți soldați olandezi s-au predat, dar în piața în care se petrecea aceasta și-au făcut apariția oamenii lui Sepp Dietrich, comandantul Diviziei SS Leibstandarte, și predarea s-a transformat în măcel. Este rănit chiar și generalul german parașutist, Kurt Student, care încearca zadarnic să oprească carnagiul. Dar, totuși, SS-iștii au făcut și peste 3000 prizonieri într-o singură zi. (Henri Landemer, Waffen SS, forța militară a Ordinului Negru, p. 90).
Crime de război de lângă satul Le Paradis
Un episod dramatic, investigat după război, s-a petrecut în timpul ofensivei germane spre Canalul Mânecii, din iunie 1940. Vom insista asupra acestui episod, în urma căruia ofițerul german vinovat a fost condamnat la moarte. Despre acest tragic eveniment scrie Lord Russell of Liverpool:
„O primă tentativă (de predare a unei unități engleze încercuite n.n.) lângă satul Le Paradis se transformă în eșec. Această tentativă fusese făcută de trei soldați din Regimentul Norfolk care ieșiseră în câmp deschis, fără să poarte arme și fluturând un prosop alb. Acești oameni însă au fost împușcați pe loc de germani. Atunci s-a făcut a doua încercare. Aceasta a fost o reușită, căci capitularea a fost acceptată. Din curtea bisericii și din casele din jur au fost adunați în jur de o sută de supraviețuitori, care au fost făcuți prizonieri de germani. Un număr de soldați grav răniți au fost lăsați în pivnițele cartierului general al batalionului, în grija medicului, iar restul au fost purtați pe strada principală din Le Paradis, apoi duși spre vest. După ce au parcurs o distanță destul de mică, pizonierii au fost opriți și percheziționați. În timpul percheziției, au fost supuși la numeroase batjocuri și au fost maltratați sever. Mulți au fost loviți în moalele capului cu patul puștii de către soldați, iar ofițerii SS priveau fără să intervină. Trebuie precizat că înainte să se predea, cei din regimentul Norfolk distruseseră toate armele pe care le avuseseră și când au fost percheziționați, asupra lor au fost găsite numai obiecte personale. Acestea, precum și echipamentele, le-au fost luate.
După un interval lung de timp, ei au fost siliți să mărșăluiască înapoi pe același drum, spre un câmp de lângă o fermă, fără ca ei să suspecteze ceva. Aici avea să aibă loc masacrul. Pe acest câmp fuseseră instalate două mitraliere care aparțineau Companiei nr. 4 a batalionului Totenkopf, iar comandantul companiei, Fritz Knochlein, stătea cu un grup de ofițeri pe drumul de la marginea câmpului. La ordinele sale, prizonierii au fost conduși cu mâinile la ceafă în mijlocul câmpului. Apoi, Knochlein a dat ordinul de tragere, care a fost repetat de feldwebelul ce se afla la comanda mitraliorilor. Ambele mitraliere au deschis focul simultan, plimbând țevile de la dreapta la stânga de-a lungul coloanei britanice care mărșăluia exact în bătaia focului. Prizonierii au fost secerați cu toții, unii dintre ei căzând într-o mică adâncitură de pământ și se pare că acest lucru a salvat viețile a doi supraviețuitori, soldații Pooley și O,Callaghan, care au fost doar răniți. Când mitralierele s-au oprit, soldații germani, fixându-și baionetele pe arme, au sărit între trupurile căzute la pământ și i-au ucis cu revolverele sau puștile”. Cei doi supraviețuitori au fost ajutați de localnici și au ajuns la spital din Bailleul, de unde au fost luați ca prizonieri de război. Soldatul Pooley, din cauza rănilor sale grave, a fost repatriat în Anglia, în 1943, în conformitate cu prevederile Convenției de la Geneva cu privire la prizonierii de război, iar când la întoarcerea sa în țară a relatat pentru prima dată această atrocitate nimeni nu l-a crezut”. (Lord Russell of Liverpool, „Blestemul zvasticii”, Editura Aquila, p 23)
Deși s-a pornit o anchetă de către germani asupra celor întâmplate, totul a fost trecut sub tăcere la intervenția lui Heinrich Himmler. Ba, în cursul anului 1944, Knochlein a fost decorat cu Crucea de fier. După război însă el a fost judecat pentru crime de război, condamnat la moarte și spânzurat. În aceeași zi, în sectorul belgian, Divizia 255 germană își răzbună pierderile suferite lângă satul Vinkt, executând 78 civili.
Masacrul de la Wormhoudt – Olanda
Un masacru asemănător cu cel de lângă satul Le Paradis s-a întâmplat în Olanda, în satul Wormhoudt, lângă orașul Watten și a avut ca protagonistă o altă unitate SS din Regimentul Leibstandarte. Unitatea de elită a Armatei Waffen SS era extrem de deranjată de rezistanța unităților engleze. Abia pe la prânz, trupele de infanterie Leibstandarte au ajuns în preajma satului Wormhoudt, angajându-se în lupte corp la corp înainte ca satul să cadă în mâna nemților, în jurul orei 10 seara. Numeroși soldați din unitățile aliate au fost capturați de trupele Leibstandarte. Luptele înverșunate și pierderile suferite de batalionul II, aflat sub comanda hauptsturmfuhrerului Wilhelm Mohnke, au provocat câteva incidente sângeroase, în care soldații britanici capturați au fost uciși, culminând cu un adevărat masacru al prizonierilor, majoritatea din Regimentul 2 Regal Warwickshire, aflat sub comanda căpitanului James Lynn Allen. Iată cum a fost descrisă soarta de care au avut parte prizonierii:
„Au fost obligați să mărșăluiască cu pași repezi spre un hambar, loviți uneori cu baionetele. Soldații, răniți sau nu, au fost apoi mânați cu toții în hambar. Căpitanul Lynn Allen a protestat imediat. Nemții i-au răspuns cu sarcasm, aruncând câteva grenade printre soldații strânși laolaltă, ucigând sau rănind astfel o mare parte dintre ei. I-au scos apoi afară pe supraviețuitori, după care i-au executat în grupuri de câte cinci. După alte două incidente de acest fel, cei rămași în hambar au refuzat să iasă afară, nemții au tras atunci la întâmplare până când s-a considerat că nu a mai rămas nimeni în viață”.
Dintre cei aproximativ 95 de oameni închiși în hambar, 15 au reușit să supraviețuiască fiind predați unităților armate și trimiși în prizonierat. Englezii au făcut o anchetă după război dar Mohncke se afla în prizonierat la sovietici. După ce a fost eliberat, în 1955, nu s-au mai găsit probe suficiente pentru a fi condamnat. Dar și determinarea aliaților anglo-americani de a pedepsi criminalii de război s-a mai diminuat. (Adrian Gilbert, Waffen SS, armta lui Hitler în război, E. Rao, p. 124-125)
Divizia SS Totenkopf omoară africanii pe motive rasiste
În campania din Franța, s-au manifestat și sentimentele rasiste germane împotriva soldaților de culoare. Astfel, în timpul ofensivei din mai 1940, germanii au făcut adevărate masacre în rândul așa zișilor tirailleurs senegalezi, care luptau curajos împotriva furiei rasiste a soldaților nemți. Aceștia erau împușcați, uneori câte cincizeci, alteori câte o sută o dată, de formațiunile germane din divizia SS Totenkopf, Divizia 10 Panzere și Regimentul „Grossdeutschland”. În total se estimează că aproximativ 3000 de soldați din colonii au fost împușcați după ce au fost luați prizonieri în „Bătălia Franței”. (Anthony Beevor, Al Doilea Război Mondial, p. 120)
Când unitățile germane au întâlnit în cale trupe franceze din vestul Africii așa numiții „tiraille-urs seneglais”, au luat câțiva prizonieri și au ucis în jur de 1500 de oameni. Ofițerii germani îi considerau sălbatici pe negrii care foloseau cuțitele lor tradiționale coupe-coupe pentru a-i mutila pe captivii germani. Ajunși în captivitatea germană negrii aveau parte de un tratament mai dur. (Divizia SS Totenkopf a fost implicată în alte două conflicte sângeroase de acest fel pe teritoriul Franței cu trupele marocano-franceze la Tarare și L,Arbresle, descrise de Charles Sydnor în „Soldiers of Destruction”: „Dornice să elimine poziția unităților de ariergardă ale adversarilor, trupele SS au refuzat să ia prizonieri ucigându-i pe toți cei 30 de soldați marocani implicați în conflict”. (Adrian Gilbert, Waffen SS. Armata lui Hitler în război, p 135). Chiar dacă, după război, supraviețuitorii SS-iști din unitatea germană au dezmințit informația, ținând cot de antecedentele acestei unități și de îndoctrinarea rasială de care au avut parte componenții Tetenkopf, informația pare plauzibilă.
Vasul de linie „Lancastria” scufundat de germani
Un episod care nu a fost cunoscut decât după război a fost acela al scufundării vasului de linie „Lancastria”, de către aviația germană, în 17 iunie, care evacua soldați britanici de pe continent, când au fost omorâți 3500 de oameni. Supraviețuitorii spuneau că fuseseră în continuare mitraliați pe când încercau să ajungă într-un loc sigur înotând. Era un prim avertisment că nu va exista milă din partea germană. (Andrew Roberts, Furtuna războiului, p. 175)
Spectaculoasa evadare a generalului Henri Giraud
Campania germană din Franța s-a sfârșit repede, în 22 iunie 1940, fiind luați în prizonierat 1,9 milioane de oameni, francezi mai ales, așa încât nu a existat dorință de răzbunare din partea germană. Au existat și înțelegeri între Guvernul francez de la Vichy pentru eliberarea unor prizonieri, în schimb acesta s-a angajat să trimită oameni la muncă în Germania. Evadarea din lagărele de prizonieri nu constituia un motiv de pedeapsă capitală. Au existat destule astfel de acte temerare, dintre care cel mai spectaculos a fost cel al generalului francez Henri Giraud, fost comandant al Armatei a 9-a franceze. El a fost capturat în ziua de 19 mai 1940 în apropiere de Catelet. Generalul francez a fost internat în condiții de strictă siguranță, împreună cu alți generali, în fortăreața de la Konigstein-an-der-Elbe, aflată la 500 kilometri de Rin. Cocoțată pe o stâncă și înconjurată de râpe adânci, păzită de o gardă numeroasă, sinistra fortăreață avea tot ce trebuia pentru a zădărnici orice tentativă de evadare. Și totuși de aici avea să evadeze generalul Giroud. În spectaculoasa evadare au fost implicate și autoritățile franceze din teritoriul liber, ofițeri, membri ai rezistenței, care au organizat-o în amănunt, timp de câteva luni, începând cu toamna lui 1941 până în aprilie 1942. (Colonel Remy, Evadatul din Konigstein, Magazin istoric nr 4, din aprilie 1986, p. 36)
După numeroase peripeții, generalul de 63 de ani, având o veche rană la piciorul drept, va reuși să evadeze din teribila fortăreață și să parcurgă drumul până la granița cu Elveția: „Versantul muntelui era teribil de abrupt. Agățându-se de o cracă solidă de fag, evadatul își dădu drumul în jos”. În amintiile sale generalul avea să noteze: „Craca se rupe sub greutatea mea. Îmi jupoi mâinile, prăbușindu-mă, dar…ce bucurie! Sunt liber! Suntem în 22 aprilie 1942, în jurul orei 18,15. Mi-au trebuit șase zile pentru a ajunge din Saxonia până în Elveția. Pe drumuri ocolite, bineînțeles”. (Colonel Remy, op. cit. p. 46-47) După alte multe peripeții Giroud va ajunge, în noiembrie 1942, în Algeria trecând imediat la acțiune pentru organizarea forțelor franceze, spre a lupta cu Germania nazistă, după debarcarea aliată.
Evadarea lui Jean Borota, campionul de ciclism
Jean Borotra (cunoscut ca un mare campion de ciclism), ofițer de artilerie va evada de trei ori din lagărul de la Schloss Itter din Tirol, un lagăr de favoare, în care au fost deținute foarte importante personalități militare și civile franceze. A fost de fiecare dată prins, dar nu au existat urmări coercitive, decât izolarea în camera sa. Germanii aveau nevoie de prizonieri pentru o eventuală folosire a lor ca monetă de schimb.
Rommel, gentelmenul
În Africa de Nord războiul avea să se desfășoare în limitele convențiilor internaționale. Acolo nu au existat comandouri SS sau SD care să facă curățenie în urma armatelor. În Africa nu au existat nici execuții în masă, nu au existat masacre colective. În Africa, scria istoricul britanic Moorehead, era un război care se purta deschis, cinstit, unde nu se urmăreau scopuri politice. Moorehead a strâns mărturii ale soldaților britanici care au fost prizonieri la germani. Toți au fost de acord asupra faptului că germanii i-au tratat foarte bine. Militarii britanici răniți erau tratați în același mod ca și răniții din propriile trupe. Acest fapt s-a tradus și în comportarea ulterioară a britanicilor, mai indulgentă decât a americanilor față de germani, fapt de care era surprins și Eisenhauer. Americanii nu au luptat în deșert! General-colonelul Hans-Jurgen von Armin, succesorul lui Rommel la comanda Corpului de Armată constata:
„În timpul campaniei militare din Africa era un lucru obișnuit să-i tratezi pe prizonierii inamici ca pe niște gentelmeni. Așa făcuse și Rommel cu generalii englezi după ce cucerise Mechili. Și britanicii procedau în același mod când era vorba despre prizonierii germani. (Guido Knopp, Războinicii lui Hitler, E Litera, p. 74)
Bombardamentul care i-a salvat!
A existat un caz în care, așa cum povestește Ray Lambert, în care prizonieri americani din Divizia 1 Infanterie au scăpat de prizonierat după ce vasul italian aflat în ziua de 5 mai 1943 în portul Tunis din nordul Africii, pe care se aflau circa 450 prizonieri, a fost bombardat chiar de aviația aliaților. Pentru a se salva, echipajul a abandonat nava lăsândul pe căpitan singur pe punte cu gărzile germane ce păzeau prizonierii. Dar atacul a continuat până ce nava s-a scufundat, dar prizonierii au fost salvați și apoi au revenit la unitățile lor, pentru că toate trupele germano-italiene au capitulat și au intrat în prizonierat. (Ray Lambert, Primul val, E. RAO, p. 117)
Războiul din Africa s-a terminat printr-o victorie a anglo-americanilor, după care a intervenit un scurt intermezo înainte de atacul asupra Siciliei și a Peninsulei Italice. Dar, luptele pe mare au continuat fără întrerupere, susținute de flota engleză împotriva submarinelor germane și de comandourile engleze debarcate sau parașutate pe teritoriul ocupat din Europa. Între anii 1941 și 1944, comandourile britanice au desfășurat acțiuni care vizau obiective strategice. Hitler a hotărât că acestea trebuie neapărat descurajate și în acest scop a emis un ordin, la 18 octombrie 1942, în care se spunea că pe viitor germanii îi vor împușca pe cei prinși oriunde vor apărea aceștia. Despre toate acestea în reportajul următor.
Foto: Le Paradis massacre – sursa Wikipedia
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
