Aţi observat că nicio personalitate administrativă sau politică participantă la vreo activitate de rang înalt, care impune intonarea Imnului naţional al României, nu știe conținutul și nici (măcar) nu mimează linia melodică? De la „sală” nu se așteaptă prea mult, iar tehnologia suplinește neajunsurile oamenilor (am văzut chiar smartphon pus la microfon pentru amplificarea imnului nostru!). Putem sesiza doar mişcări discrete din buze, un fel de murmur nearticulat, fiind singura aderenţă la cel mai reprezentativ simbol naţional al ţării noastre, România? Ne place imitația, second-hand, copia, care sunt un fel de pastișă a adevărului. Poate nu e vorba chiar de o disperare de a ne arăta iubirea față de țară și nici măcar o demagogie lirică și poate nici o plăcere a cultului superficialității. Eu cred că e o ratare a unui simbol, a potrivelii dintre exaltări și iluzii, dintre vocații și aspirații.
Însemnele naţionale au nevoie de stabilitate, pentru că exprimă o caracteristică, dar mai ales devin reprezentări care coagulează comunitatea în jurul unor idealuri. Stema patriei, Drapelul românesc, Ziua naţională, Imnul naţional sunt simboluri care definesc şi diferenţiază specificitatea românească în relaţii cu alte naţiuni, asigurând autoritatea istorică a ţării.
Din păcate, în scurta noastră istorie modernă, de la 1848 încoace, am avut (prea) mai multe Imnuri naţionale, acestea fiind schimbate după opţiunea subiectivă a generaţiilor regale, socialiste şi postcomuniste. „Trăiască Regele”, „Te slăvim, România”, „Trei culori cunosc pe lume” şi acum „Deşteaptă-te, române” sunt primele versuri din Imnurile naţionale pe care mi le reamintesc. De la adoptarea actualului Imn (1990), ca simbol naţional reprezentativ, Deşteaptă-te, române nu a reuşit să asigure vibraţia emoţională şi nici să devină o parte din sufletul fiecărui cetăţean al patriei. Nu cred şi nu voi putea gândi vreodată că sentimentul de iubire faţă de valorile naţionale ale românilor se va atenua, atât de mult încât să nu se mai respecte simbolurile sacre ale naţiunii. Dar acest Imn nu s-a impregnat în fibrele noastre cele mai intime, să-l purtăm fiecare cu noi în suflet, să tresărim de entuziasm când îl ascultăm, şi să-l cântăm cu patimă atunci când se cuvine. Cauze?
Din păcate, Imnul nu a fost asimilat în mentalul colectiv și patriotic, din pricina textului foarte dificil şi a liniei melodice mult prea contorsionate. Versurile prea lungi, cu 14 silabe, cu mesaj belicos şi cuvinte grave, predominant consonantice, folosind un limbaj imperativ etc. sunt greu de memorizat şi la fel de dificil de reţinut:
„Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte
În care te-adânciră, barbarii de tirani …”
„Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”.
De altă parte, linia melodică nici pe departe nu este uşoară, având ambitusuri prea ample, cu glisaje de la tonuri prea joase la altele prea înalte (vezi bunăoară, linia melodică pentru versurile „acum ori niciodată”).
Personal mă simt jenat când particip la vreo festivitate care începe cu Imnul patriei şi observ o pasivitate deranjantă, chiar o tăcere de mirare; doar câţiva mişcă buzele murmurând, dar fără a reuşi să cânte efectiv, nici măcar dublați de banda sonoră. Un Imn naţional trebuie să fie un simbol al tuturor şi al fiecăruia.
Se impune un concurs pentru adoptarea unui Imn reprezentativ, entuziasmant, mobilizator şi uşor de asimilat. Iubirea şi preţuirea valorilor naţionale înseamnă respect pentru simbolurile care te reprezintă: drapel, imn, stemă, ziua naţională. Un cititor mai exigent mi-ar putea reproșa: de ce? Când ceva nu merge, intră în reparație, iar acest Imn național de pe vremea Iliescului n-a reușit să se impregneze în mentalul patriotic al românilor! Exigenților, ce-i de făcut?
1 comentariu. Leave new
Va salut , inca o DOVADA CLARA , in ceea ce priveste PARVENIREA in POLITICA si LIPSA DE SCOLA , EDUCATIE si RESPECT , fata de sine si natia din care facem parte !!! RUSINNNEEEE !!