Întâlnire colegială de 20 de ani de la absolvirea liceului, emoționantă, cu amintiri recuperate despre frumusețea adolescentină a unor ani fermecători și fremătători.
Strigarea catalogului, discursuri nostalgice, biografii frumoase, familii fericite, profesiuni dăscălești, risipiri de idealuri ori împliniri construite pe gânduri înalte! S-au emoționat, pe rând, Florina, Adriana, Camelia, cadre didactice în învățământul românesc ori european. Alina și-a început cuvântarea în lacrimi, lacrimi amare de învățătoare, care nu putea înțelege noua formulă de începere a școlii, sub „teroarea” ghidului pandemic, cu tablete, distanțare, poliție școlară, dar mai ales cu artificialitatea politică încapsulată în educarea unei noi generații de copii. De ce lacrimile învățătoarei răscoleau o atmosferă menită să fie restituire de momente frumoase, inspirate de amintiri liceale?
„ Cum o să pot eu, ca învățătoare, mama din școală a copiilor, față de care am o iubire necondiționată, cum o să pot eu, spune Alina, să resping îmbrățișarea zilnică a copilului care simte nevoia să se apropie de mine ca de propria mamă? Cum o să-l resping, menținându-l la ”distanță fizică”, când știu că acest copil are nevoie de afecțiunea mea și vrea să mă îmbrățișeze? Cum o să-l privesc în ochi de la distanță, văzând că acesta îmi solicită dragostea, poate ca un fel de compensație ori completare de afectivitate maternă? Nu voi putea, cu toate amenințările penale! Niciodată nu voi respinge îmbrățișarea firească a unui copil, ca mod de a-i acorda iubirea și a-i arăta că în mine regăsește plusul acela de iubire de care are nevoie în copilăria sa!”.
Emoționant discurs și sincere lacrimi de tristețe! Iar noi, cei aflați printre ascultători, învățători, educatoare, ascultam cu tristețe cuvintele de dăruire didactică pe care învățătoarea le rostea cu sinceră amărăciune profesională. Cum să faci școală în condiții de stres, sub amenințarea unui ghid de reguli restrictive? Cum să fii liber în atitudine sub presiunea „unei poliții școlare” și a unor infuzii de teamă pentru conduite „neprotocolare”?
Lacrimile învățătoarei! Alina (și multe alte Aline) nu-și poate închipui că educația se poate face fără afectivitate, fără o empatie între dascăl și copil, fără mângâiatul cu privirea ori atingerea mânuței copilului care scrie ori citește! Nu se poate să nu-l privești pe copil în ochi atunci când îți spune „Bună dimineața, Doamnă învățătoare”, ori să-i pui mâna pe creștet, alintându-i sufletul și întreținându-i dragostea pentru învățătură. Între învățătoare/ educatoare și școlarii mici și preșcolari se construiește o relație de mângăietoare emoționalitate, iar sala de clasă e locul de stimulare a sentimentelor, a entuziasmului, a admirației, pentru că inima devine icoana în care se citește semnificația fericirii. Noul tip de școală întreține sentimentul captivității, al stresului fiecărei clipe, al neliniștii, al artificialității afective.
Alina plângea că, începând cu acest an școlar, va fi nevoită să respingă îmbrățișarea unui copil, luându-i-se dreptul de a-l mângâia pe creștet, de a-i îndrepta gulerul, de a-i observa mimica, bucuria ori tristețea. Cât de puțin se știe de tipologia relației afective dintre învățător/ educatoare și copil? Fiecare copil are nevoie de dragostea explicită a dăscăliței, după cum fiecare dăscăliță are dreptul la iubire din partea elevilor săi. Mimarea unui învățământ ascuns după un ghid (gros) de reguli, măști, restricții afective va construi un alt tip de om și de omenie. Alina plângea cu lacrimi de tristețe amară: o mamă nu va putea răspunde la dorința copilului de a-și exprima și degusta afectivitatea. Poate ar trebui să plângem toți cei responsabili că suntem părtași la construirea unei lumi noi, fără dreptul la dragoste suficientă. Mult succes tuturor învățătoarelor și educatoarelor, profesorilor și elevilor, exponenții unui experiment imprevizibil și riscant. Un an școlar fericit!
