CÂTĂ DREPTATE ARE SCRIITORUL GHEORGHE SCHWARTZ?
Multă! Scriitorul Gheorghe Schwartz are dreptate în lupta sa (aproape inutilă) pentru restabilirea respectului pentru istoria culturii arădene. De câtva timp, care ajunge la dimensiunea anilor, un grup de intelectuali, animați de Apelul lui Gh. Schwartz, se luptă pentru salvarea primului teatru zidit din țară, Teatrul Vechi Hirschl din Arad.
Singurul instrument aflat la îndemâna este scrisul, iar autoritățile Primare au întreținut amânarea prin minciuni, până acum, când clădirea din colțul Pieței Avram Iancu a ajuns o jalnică ruină, îmbălsămată într-o bocceluță zdrențuită de intemperii și indolența autorităților administrație municipale.
Autorul romanului de 5000 pagini, intitulat „Cei o sută”, și a altor excepționale romane, profesor universitar, a risipit timp și a investit suflet, încercând să redea culturii Aradului o parte din istoria sa, care este una multinațională, iar Teatrul Vechi, deși construit de un evreu, a găzduit reprezentații teatrale pentru toate etniile conlocuitoare.
Aici, a poposit Teatrul lui Pascali, a lui Millo, cu celebri actori români, având în echipă pe Eminescu. Aici a cântat Johann Strauss jr. Mulți au șușotit că Gh. Schwartz are interese sentimentale, fiind el însuși originar dintr-o familie evreiască. Gh. Schwartz gândește românește, scrie în limba română, este integrat deplin în cultura națională și face ceea ce face pentru a schimba viziunea politicienilor vizavi de cultura acestui „mândru și îngâmfat oraș de pe Mureș”, cum se exprimă Caragiale.
– Maestre, altele motivații au stat la temelia decidenților arădeni, dintre care una ați amintit-o: poziția centrală era râvnită pentru construcția unui bloc pentru protipendada, noua protipendadă politică.
– Maestre (și preabun cititor), mai există o motivație mult mai gravă și mai insidioasă: respectul pentru cultură al celor ce decid pentru „investiția oportună” a banilor arădenilor.
Patrimoniul nostru se subțiază pentru că responsabilii acestuia distribuie banii pentru cultură după interese obscure și nonculturale.
Iată ce scrie, recent, un ziar local: „S-au tăiat bani serioși de la cultură, în proiectul de buget pe anul 2022 al municipiului Arad. Sunt afectate Teatrul Clasic ”Ioan Slavici”, Filarmonica, acțiunile Euromarionetelor.”
Poate Teatrul multilingv să primească oarece fonduri la Rectificare, după cum se spera ca cele trei mari festivaluri internaționale de teatru (inclusiv Festivalul Teatrului Clasic, ajuns la ediția
XXVI, adică 26 pentru cei care n-au învățat literele romane în școală) să-i cadă ceva firimituri bănești.
Prea bun cititor și biet scrib, o, pentru Zilele Aradului, cu Festivalul berii, Simfonia florilor de toamnă, Zilele culturii austriece, fARAD, Rock Maris etc., organizate de Centrul Municipal de Cultură, sunt alocate fonduri de mii de lei de la buget.
Din acestea, se mai organizează vreo „sesiune științifică” pentru aceiași doctori istorici, care citesc cu osârdie literală (adică literă cu literă) de pe niște coli ministeriale „comunicări, cică, științifice”, urmate de o masă pompoasă ori de publicarea unor volume pentru rafturile colbuite ale unor biblioteci.
De ce se pasează cu atâta ignoranță culturală și fără pic de rușine și demnitate națională aducerea și montarea la Arad a Monumentului Unirii, plătit de Ministrul Culturii și Identității Naționale, aflat în curtea unui sculptor din Brașov? De ce cultura (adevărată a) municipiului nostru se subțiază și se vulgarizează, după tipicul Festivalului berii?
Domnule Schwartz și preabun cititor!
Era o vreme în cultura urbei noastre inițiative pentru construirea identității noastre intelectuale. Amintesc de acțiunile de mecenat ale Baronesei Șina, a Doamnei Margareta Bibics, a Doamnei Elena Ghiba Birta, a lui Sava Arsici – constructori de școli și licee -, a lui A. D. Xenopol ori Cornelia Bodea, care au donat bibliotecile lor personale Aradului, a lui Terente Olariu, care a oferit elevilor burse școlare, a Fraților Neumann, a lui Vasile Stroescu ori Sava Raicu și mulți alții pe care i-am putea aminti aici în patrimoniul de onoare. Însuși Iacob Hirschl a dăruit orașului construcția teatrului.
În Arad, există și acum indivizi foarte bogați, posesori de elicoptere, de străzi întregi și puzderie de mașini „zburătoare”, de multimiliardari care împânzesc orașul cu taximetre ori
autobuze etc. Nu se va alege nimic din toate, dacă investiția lor nu lasă urme în cultură.
Egoismul cultural privează oamenii de o bucurie permanentă și de maturitatea spiritului, ca să-l citez pe C. Noica.
Câtă faimă ar fi câștigat unii dintre aceștia dacă ar fi cumpărat pentru Arad Teatrul Vechi, ori Fabrica de Avioane, ori Fabrica de Tutun?
Ca să dai culturii identitate, este nevoie de oameni în sângele cărora circulă cultură, sensibilitate, demnitate pentru înfățișarea estetică a localității în care locuiești. Bunul Dumnezeu le-a dat unora capacitatea de a avea afaceri generatoare de plusvaloare.
E noroc sau nu, dacă cineva dispune de suficientă avuție. Trecerea acestuia prin viață poate să lase urme în civilizația și cultura contemporană. Uitarea se va așterne peste cei care puteau să
amprenteze istoria momentului cu fapte generoase.
Preabuni cititori, scriitorul Gh. Schwartz dă informația că „o firmă maghiară”, a achiziționat – prin renunțarea de către Primărie la dreptul de preempțiune (preferință la cumpărare) -, devenind „un patrimoniu, pentru cineva din afara granițelor României”.
Să presupunem că aceasta firmă ar amenaja aici, în Centrul Aradului, un spațiu cultural, complexul Hirschl, o Casă a Artelor, după cum propunea GH. Schwartz în Apelul de salvare a Teatrului Vechi. Mare rușine ar fi pentru generația actuală ca străinii să facă investiții pentru convertirea unui monument cultural degradat într-un loc de expresivizare a artelor!
Dar și mai mare rușine și înșelătorie ar fi dacă „firma maghiară” ar dărâma ruina și ar construi un edificiu economic, bancar ori privat. Acest edificiu emblematic pentru identitatea multiculturală a Aradului trebuie recuperat imediat de către Primărie, altfel „este unic în lume ca, pe lângă industrie, pământuri, păduri, zăcăminte, să fie vândută și tradiția unui oraș, a unei țări!”, cum se afirmă în Apelul amintit.
Banii bugetului municipalității se consumă pe evenimente nerelevante. Nici nu mai îndrăznesc să pomenesc de proiecte pentru Cetatea Aradului, în interiorul căreia pe turla Bisericii copacii fâlfâie falnic în bătaia vântului indolenței și dezinteresului public. Un bun gospodar își chivernisește banii pe fapte mărețe.
