IOAN SLAVICI (n. 18 ian. 1848, Șiria, j. Arad – m. 17 aug. 1925, Panciu) este recunoscut ca întâiul mare romancier român, iar din postura de clasic al literaturii române, activitatea sa didactică a fost adeseori trecută în planul secund al interesului public. Autorul nuvelei „Moara cu noroc” şi al romanului „Mara” a urmat studii superioare la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Viena, unde leagă o frumoasă, durabilă şi sinceră prietenie cu poetul Mihai Eminescu. Slavici dovedeşte că este un adevărat „un om al şcolii”, chiar prin propria afirmaţie: „eu m-am simţit viaţa mea întreagă mai presus de toate dascăl”. A fost numit „un mare pedagog al neamului” pentru virtuţile morale şi comportamentale în conceperea unora dintre personajelor sale literare. Ca publicist, Ioan Slavici a fost interesat de învățământul popular și așezămintele școlare (cf. publicațiilor „Lumina”, Arad, „Educatorul”, București, „Tribuna”, Sibiu), apoi la solicitarea ministrului Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu, în 1874, vine în București pentru un post de profesor, iar, începând cu anul 1894, va prelua conducerea Institutului Ioan Oteteleșeanu din Măgurele. Dintr-o ruină, construieşte ”o împărăţie didactică”, alcătuind o instituţie de educaţie model, pe baza unei programe şcolare de el alcătuită, utilizând un coerent și riguros program didactic şi o teorie pedagogică axată în jurul ideii de educaţie morală.
Scrie „Educaţiunea fizică” (1909), „Educaţiunea morală” (1909), „Educaţiunea raţională” (1909), volume cu conţinut pedagogic, dând explicații la unele dintre componentele teoriei educaţiei generale. După opinia lui Vasile Popeangă, „lucrările lui Slavici despre educație prezintă câteva caracteristici generale care consolidează caracterul de tipar conceptual al paradigmei sale pedagogice”. Educația are caracter integrat, urmărind dezvoltarea complexă a personalității copilului, iar acest fapt este probat în activitățile practice, lucrative, sociale. În al doilea rând, procesul educativ are „organicitate națională”, fiind desfășurat în conformitate cu firea noastră românească. Instituțiile școlare, în al treilea rând, asigură sănătatea morală a copiilor și tinerilor. Educația rațională formează „destoiniciile sufletești”, acelea de a cunoaște, a înțelege și a judeca. Educația are caracter rațional, având menirea de a disciplina gândirea, de a forma tineretul în spiritul ordinii, rânduielii, cumpănirii și moralității, aplicabile în viață și în societate.
Procesul de învățământ are o puternică dimensiune educativă, dar educația școlară are limitele ei, neputând forța firea individuală a fiecărui copil. Scopul educației este de a sprijini elevul să-și regăsească „firea sa cea bună”, iar aceasta este deja moralitate: „bine din punct de vedere moral e tot ce se potrivește cu firea omenească”.
Elemente de pedagogie sistematică ale lui Ioan Slavici au putut fi valorificate în activitatea școlii românești, inclusiv acelea referitoare la corelarea educației cu viața poporului, cu influența mediului asupra personalității individului și cu specificul devenirii istorice a românilor. Nu a fost pedagog în sensul în care înțelegem astăzi noțiunea (ca teoretician al educației), dar cultura filosofică și literară, alături de experiența sa de profesor, s-a conturat într-o formă de raționalitate educațională, bazată pe cumpătare, bun simț și spirit umanist.
