După lirismul purificat de narativ al generației interbelice (Blaga, Barbu, Arghezi, Pillat, Crainic, Tzara, Bacovia) – prin manifestări simboliste, moderniste, expresioniste, avangardiste -, o atitudine baladică însemna o recuperare a narativului pentru vitaminizarea poeziei. Propunerea înnoitoare venea din partea tinerilor intelectuali, seduși de prestigiul lui Blaga, de sincronismul lui E. Lovinescu, criticul de autoritate al epocii, și de aspirația esteticului înspre autonomie, prin desprinderea din tendințele etice ori sociale ale conservatorismului poetic. Ion Negoițescu își întitulează apelul către Lovinescu Ardealul estetic, iar acesta vine dinspre Sibiu, unde s-a constituit „Cercul literar”, alcătuit din studenți ai Facultății de Litere și Filozofie, de la Universitatea din Cluj, evacuată aici în urma diktatul de la Viena.
În anul 1943, studenți sau aspiranți la studenție cu preocupări estetice se organizează în jurul „Revistei Cercului literar”, la Sibiu, Radu Stanca publicând manifestul „Resurecția baladei”. În rândul acestora figurau Lucian Blaga, Ion Negoițescu, Eugen Todoran, Radu Enescu, Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruș, Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Eta Boieriu, Cornel Regman, Nicolae Balotă și alți câțiva. Criticul literar Ion Negoițescu, în manifestul „Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a Cercului Literar de la Sibiu”, pledează pentru modernismul estetic în literatura română și susține primatul esteticul în valorizarea operelor literare. Lovinescu încurajează propunerea tinerei generații și chiar inserarea lirismului în scheletul epicului, așa cum se preconizează în „Resurecția baladei”. Lirismului pur și detașarea acestuia de narativitate, i se opune baladescul arhaic, ca purtător ale unor mesaje corespunzătoare gustului contemporan. Ivirea tinerilor „cerchiști” coincide cu disoluția intelectualilor vechi și forfecarea avântului înaltei literaturi naționale. Tinerii pun elanul juvenil în salvarea culturii, așa cum au făcut „junimiștii” într-o etapă precedentă, solicitând devotament, demnitate, inteligență, dăruire și fantezie creatoare.
Cel mai tenace dintre „cerchiști” a fost ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ, ale cărui balade s-au impus în literatura română, în ciuda predominanței unei ideologii perfide și declarat patriotarde. Scriitorul arădean (originar din Caporal Alexa – Cherechi) a dispus de un talent narativ exploziv și de o bogată imaginație poetică. „Fiu de țăran, dar intelectual cu o cultură umanistă vastă și o conștiință estetică pe măsură, el este, în același timp, un spirit baroc, proteic și labirintic, dar și un apollinic goethean, iubitor al formelor perfecte și al Ideii platonice; un poet al cărui gust histrionic pentru metamorfoze și măști se traduce, de regulă, prin afectarea unor ipostaze «eleate», solemne și distante.“, consideră Paul Cernat. El ține de grupul „băieților din Arad” (Deliu, Doinaș și Puiu Cotruș), după cum mărturisește criticul și romancierul I. Negoițescu. Deliu, născut la Nădlac, Doinaș la Cherechi și Puiu, orădean viețuind pe atunci la Arad.
Alegoriile lui Doinaș – veritabile metafore narative – prind viață lirică într-o formulă de specie feudală – uitată – balada, sursă de meditație asupra condiției umane, expresie a considerațiilor estetice și a sensibilității derivată din mariajul dintre narativitate și lirism. La „resurecția baladei” a lucrat cu migală Ștefan Augustin Doinaș (ȘAD), chiar dinaintea „manifestului” „Ardealul estetic …”, el publicând „baladele” Crai de ghindă (1941), Jucătorul de șah (1941) și Trandafirul negru (1942). Mai apoi – ca stare de spirit literar modern -, mai dă literaturii opt balade între care Elegie, Soarele și scoica, Mistrețul cu colți de argint, Regele, fiul copacului și Nunta. Era anul 1945. Alte „balade” vor fi scrise sporadic, întreținând fascinația lirismului narativ al autorului: Balada schimbului în natură, Balada celor trei puncte de vedere, Funeraliile lui Demetrios, Alexandru refuzând apa (1947), Balada întrebării lui Persifal, Balada prințului nesărutat și, ultima, în 1985, Vânătoare cu șoim. Ștefan Borbély exprimă, cu generozitate, o coordonată a „baladei” doinașiene: „coregrafia elevată, subtilă, aristocratismul unui artist al nobleței, al existenței transformate în stil“. Baladele lui SAD sunt „un splendid spectacol barochist”, rostește R. Voncu, dar cu mesaj reflectat în mentalul liric modern prin „joc camuflat sub masca sobrietății”, „înțelesuri codificate”, alegorie și parabolă, „măști lirice”, „duplicitatea vocii interioare”. În culisele expresivității baladei, se regăsește burgul sibian cu aura sa germanică. Lui Doinaș i se alătură Radu Stanca, autorul unor balade expresive și realizate estetic: Tristețea înainte de luptă, Lamentația poetului pentru iubita sa, Domnița blestemată, Capul de fată ori Turnul înecat.
Prima scriere baladescă (Crai de ghindă) și ultima (Vânătoare cu șoim), dar și altele, inclusiv balada Prințului din Levant, au ca personaje un prinț și un servitor (creator și grămătic), înzestrați cu pasiunea vânătorii, „în tinerele vremuri fără nume”. Mircea Moț realizează o comparație valorică între două dintre „baladele cu prinți”, considerându-le arte poetice și cu relevanță în poematica scrisului (eseul Despre scrierea cu șoim): Mistrețul cu colți de argint și Vânătoarea cu șoim. Care este povestea celor două „balade”? Obsesia Prințului din Levant („Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea …”) de a vâna „mistrețul cu colți de argint”, în păduri nepătrunse, se încheie cu sfâșierea Vânătorului de către Vânat, acum mistreț cu colți ca argintul.
Povestea vânătorească exotică: „păduri nepătrunse”, vânat misterios, săgeți de lemn, de fier, de foc, iluzionări, fiară ciudată etc. Balada cu șoim e povestea vânătorului, spusă în „zori de zi, după isprăvile nebune ale stelelor”, iar vânatul e chiar șoimul pentru lăudărosul „prinț mărunt în care se trezește-un împărat”. Scriind povestea cu „aripa șoimului”, grămăticul operează corecturi de cuvinte, ca în final șoimul – cea mai destoinică pasăre de pradă – nu e „supt de zare”, ci se află așezat „aici pe mâna mea și scrie”. Arta înaltă cere sacrificiu și creativitatea consumă creatorul, așa ca mistrețul agresiv e protejat de măreția princiară („Mai bine ia cornul și sună într-una./ Să suni până mor, către cerul senin./ Atunci asfinți după creste luna și cornul sună: însă foarte puțin”).
Peste mesajul artistic, tronează atmosfera iluzorie a picturilor clasicilor renascentiști, pasionați de vânătoare și de poveștile cu animale fioroase. Superbele metafore întrețin lirismul acestora și excelentele iluminări ale cuvintelor însuflețite de rânduirea lor într-un ritm de flaut și potriviri versificate, Servitorii exprimau rațiunea naivă a realității simplist-cotidiene: ei replicau „isteț”, „îndrăzneț”, „cu dispreț”, la iluzionările prințului, al cărui răspuns e simplu: „Taci!”. Când „fiara” îl umple de sânge, „târându-l sălbatic prin colbul roșcat”, El apucă să înțeleagă patima creatorului și pasiunea sa pentru ideal. Șoimul „avea ochiul galben precum luna”, „poftele măririi cer/ cât nu e-n stare limba ei să guste”, „visai să pui în locul stelei sus”/ „obscura stemă a domniei tale!”, îl atenționează servul (n.n.). Orgoliul creatorului, ca soluție poetică, îl înalță mai presus de modestia condiției umane. Autorul e devorat de creație, în sensul în care moartea „prințului” eliberează ecoul creației spre universalitate. Ș.a.m.d. Vânatul – „mistrețul” și „șoimul” – sunt simboluri ale tragismului creației. Căci întrebarea este „cine este vânatul din balada vânătoare cu șoim”? Șoimul nu e săgeata de foc, de ex., e conștiința creatorului și harul acestuia, care veghează la valoarea artei și permanentizarea esteticii.
Stefan Aug. Doinaș este mult mai mult decât „excelentul baladist poetic”. Deși a fost, alături de autorul piesei Hora Domnițelor (R. Stanca) promotorul neobaladei în literatura română, mai apoi, Doinaș a trecut la poeme abstracte, cu subtilități filozofice, completând imaginea unui scriitor ce a binemeritat titlul de Academician, Premii ale Uniunii scriitorilor, Premiul European pentru Literatură (KOV). Cu siguranță, pe undeva pe la Gurahonț (unde a fost profesor o perioadă) se pot găsi înscrisuri de-ale lui Doinaș, cu atât mai mult cu cât se afla sub interdicția de apariție publică. Creațiile literare ale cerchiștilor sibieni „i-au nemurit”, cum se exprimă atât de plastic Ana Sîrghie, având fiecare un drum predestinat „spre aceleași pagini alese ale literaturii române”.
- Citește mai multe RECENZII – AICI
