Curiozitatea mi-a stimulat atenția pentru sociologul Vasile Sebastian DÎNCU, perceput ca un ideolog politic, cu o implicare efectivă în guvernanță și cu intenția de a explica de ce avem o „Românie absentă” și de se practică o „Politică inutilă” pentru rânduirea țării noastre între statele apreciate pozitiv ale Europei și lumii.
Prima întrebare a cititorului ar fi „Cine este Vasile Sebastian Dîncu?”. Tatăl său, Vasile Dîncu, e „țăran-poet” din Runcu-Salvei – din în vecinătate fostul sat al lui Coșbuc, Hordou, și Salva – un om pasionat de lectură, începută pe când „păștea vacile pe un deal din spațiul satului său”. Poetul-țăran Vasile Dîncu scrie versuri, citește proză, lecturează din Camus, Cervantes, Șolohov, Kant, Schopenhauer și evident din Eminescu ori Coșbuc.
Vasile Sebastian Dîncu a avut în copilărie un model, preocupat de carte, iar biblioteca
din casa natală i-a fost îndrumar și motivație predestinat intelectuală. Este sociolog, autor de cărți, membru al Uniunii Scriitorilor din România, profesor universitar la Cluj-Napoca și București, fiind Doctor Honoris Causa al UBB și implicat politic, ca ministru,
europarlamentar, senator, membru în guverne, inclusiv în actuala alcătuire guvernamentală, al cărui constructor pare a fi, după opiniile teoretice exprimate în opera sa politică. A fost pasionat de „arhitectura discursului publicitar” în volumul Comunicarea simbolică (1999. 2009), de ideologie politică (Politica inutilă, 2007, Patria de unică folosință, 2010, O Românie interioară, 2013, Triburile. O patologie a politicii românești de la Revoluție la Generația Facebook, 2015 și Politically incorrect, Scenarii pentru o Românie posibilă, 2016).
În cărțile sale de ideologie politică, sălășluiește o adâncă amărăciune, pentru că „societatea noastră pare incapabilă a se dezvolta, refuză acțiunea pentru schimbare, trăiește un fel de scindare internă, poate din teama de a ieși din nefericirea pe care o confundă cu normalitatea.” Scrie despre „România absentă” și despre „Politica inutilă”, dar speră într-o „Românie posibilă”.
Care sunt cauzele care întrețin neajunsurile stării modeste a nației? Răspunsul poate fi
regăsit în cartea Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă (2016): „Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă.” Ideea de mai sus, ca apel la solidaritate, la curaj, la încredere, îndeamnă la implicare, la acțiune, la participarea activă a elitei intelectuale pentru construcția României viitoare, eliberată de „aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană”.
De peste un sfert de veac, țara noastră pare blocată în dispute inutile, în conflicte mărunte, în proiecte mici și în filosofia mioritică a sorții. Politicianismul nu servește nimănui dacă nu se gândește viitorului și nu se acționează în sens pozitiv. Avem nevoie de sacrificarea orgoliilor, de canalizarea eforturilor generației actuale pentru a da tinerei generații o țară mai bună, mai dreaptă și mai fericită. Avem nevoie de o îngrijorare sporită față de viitorul copiilor și adolescenților, printr-un amplu proces coerent de educație morală și de alcătuire a contingentului oamenilor de caracter. În această acțiune politică, este nevoie de angajamentul „elitei consensuale” (nu de una „conflictuală”), atât în politici educaționale, cât și în politici sociale. Există în fiecare cetățean ”o comoară lăuntrică”, un inepuizabil potențial de gândire pozitivă, „un sâmbure de lumină”.
Acționând în cooperare și conform unui proiect explicit de societate sănătoasă românească, se poate asigura cetățenilor o condiție umană irigată de dreptate socială, bunăstare afectivă, siguranță și protecție publică, precum și sentimentul aspirației spre un viitor fericit, apreciază V. S. Dîncu. Numai că „eu cred că marea problemă a politicii noastre nu este deprofesionalizarea sau neprofesionalismul, ci este mai degrabă imoralitatea”. Într-acolo ar trebui să îndreptăm activitatea concretă, spre obținerea sănătății morale, a unei alte ordini comportamentale politice, prin intermediul educației. De ce? Pentru că „acțiunea politică trebuie să asigure protecția consistentă a intereselor naționale”.
De ce folosește Vasile Sebastian Dâncu un titlu atât de „spectaculos” și „incitant” – Politica inutilă – pentru teoretizări politice? Înaintea ediției din 2007, cartea se numea Antidotul disperării (2007). Scriindu-și prefața, sociologul mărturisește că „are senzația că ne aflăm la sfârșitul sistemului politic românesc”. O afirmație („am senzația …”) gravă, pe care o justifică prin identificarea crizei „falimentare” a acțiunilor politice. Din 1990, sunt ani pierduți, pentru că decidenții, oricare ar fi fost ei, n-au reușit să conceapă „o strategie de dezvoltare economică a României”. Nici în democrație, nici în educație, nici în economie și nici în viața socială. De ce? Strategia de dezvoltare a societății a depins de „o politică a improvizației și diletantismului”.
În comportamentul politicianist, nu a lipsit exacerbarea urii, a executării adversarilor politici, a retoricii gratuite și limbajului demagogic, în numele iubirii față de destinele țării și a bunăstării poporului.
După atâta vreme, politica românească nu dispune de capacitatea de simbolizare. Grupurile manifestă interes și fascinație pentru „simpatia spontană”, dar și pentru distrugerea adversarilor politici, fără dezbateri doctrinare ori în jurul problemelor reale. Menirea lor este „să se dueleze pe tema cine este mai corupt” și „să adune” (confecționeze) dosare despre oponenți.
Asistăm la un „război – civil – al românilor contra românilor”, la conflictul permanent, asemuit cu „o teatralizare a vieții politice”. Putem vorbi de „o cultură a conflictului”, un conflict permanent, care blochează proiectele pozitive, crescând disprețul opiniei publice față de decidenți politici ori administrativi. Expresia „ori noi ori ei” întreține divizarea societății, deși oricând vechi adversari devin prieteni, „se pupă în piața televizoarelor” și demarează creșterea mugurilor unor noi discordii. Asemenea comportamente nu se bazează nici pe vreo ideologie și nici pe vreun fundament moral. S-a promovat afirmația populară cum că în politică n-ai ce căuta dacă nu ești mincinos, corupt, demagog, fățarnic ori lingușitor.
Mai există câteva argumente pentru „politica inutilă”. De ce inutilă? De atâția ani, ecuația puterii nu a permis injectarea ”plusului de inteligență” prin care țara noastră să fie cuprinsă într-un proiect de schimbare benefică. Politica a fost inutilă și va rămâne astfel până „va crește activismul intelectualilor și al cetățenilor în general” și până va face „apel la valori”. Este inutilă politica până când așteptăm ca cineva să schimbe infrastructura morală a societății, iar intelectualitatea să devină o parte din proiectul politic al modificărilor pozitive.
Până atunci, suportăm tragismul lui Sisif, cărând piatra spre vârf, iar, după alunecarea spre vale, reluăm muncile de travaliu. Politicieni fără viziune! Democrație fragilă! România nu mai vizează. Avem o depresie socială și neputință.
Ce înseamnă acțiune politică? Să faci ceva important pentru oameni, pentru cetățeni
pentru obște. Pentru o Românie mai bună, cu o viață civică demnă, angajând, alături de
politicieni, cetățenii la reconstrucția unei noi mentalități. Nu s-au calculat pierderile sociale ca urmare a unor nesăbuite guvernanțe. Mass-media contribuie la creșterea manipulării și la ascunderea discursurilor după cuvinte rostuite în jumătăți de minciună. „Suntem în stare să ridicăm statui doar pentru a arunca cu pietre în ele”.
În politica inutilă, funcționează „mașina de fabrica zei” (apud Serge Moscovici) de carton, falși „gentlemeni politici”, habitând într-„un templu invadat de maimuțe”. Se practică „o politică hormonală”, iar „politica fără instituții și reguli, principii sau valori care să consolideze roluri și rosturi, guvernată doar de emoții și hormoni, pare un templu budist, invadat de maimuțe”. Cine pricepe, dacă nu preabunul cititor onest, că direcția în care evoluează politica atinge conturul politicianismului și al ocării deznădăjduite.
Scriitorul Vasile Sebastian Dîncu încheie în stilul specific lirismului, alcătuind o alegorie, ca o arătare semantică, pusă în gura unui copil neînvățat să citească: Speranța există. Acum are posibilitatea de a-și pune proiectul în aplicare cu sinceritate și eficiență. Sperăm. Așa se încheie textul cărții Politica inutilă.
Foto-cover: http://blog.libris.ro/2017/05/31/vasile-sebastian-dancu/
