ÎNCÂNTAREA PRIN CUVÂNTUL POVESTIT sau despre VISĂTOAREA CU PĂRUL AGĂȚAT ÎNTR-O MARGINE DE FURTUNĂ
Literatura română are povestitori desăvârșiți și fiecare răzbește prin vorbe să fie altfel decât celălalt și unic. Sadoveanu, Istrati, Mitroi, Neagu, Bănulescu, Barbu, Țoiu etc. „se scaldă în grâu și cântec”, având „surâsul verde, strecurat prin aur, al luceafărului răsărind peste Bărăgan sau ascunzându-și chipul în struguri”. Sunt „poeme răsărite-n iarbă” ale lui Fănuș Neagu (1932 – 2011) într-o carte de evocări ale prietenilor. Cartea cu prieteni (1979) a romancierului Îngerul a strigat (1968) e dedicată degustătorilor de vinuri alese din pahare de rouă, după care poezia „românită” așează pe coala albă „veselia grădinilor”, „lumina albă de cretă și de basm îngânat de Șeherezada”. Era unul dintre „Frumoșii nebuni ai marilor orașe” (1976). Scrie despre colegii din generația sa, despre prieteni, cu o seducătoare încântare verbală, atingând metaforizarea.
Îndrăgostit de două lacrimi
Umbra mâinii lui Sadoveanu s-a îndrăgostit de „două lacrimi”, dislocând lumi dintr- un „cer fantastic”. iar cu „o floare moțată” deschide „porțile măreției”. Din cerul poveștilor sale, de ex., în Hanu Ancuței, strălucesc „stele negre ca obrajii păcatului”. „Vagabondul genial”, Istrati, cel născut pe scândurile ude ale corăbiei, s-a înhămat „să iubească drumul și să bea numai din vinul neliniștii”. Citindu-i evocările, resimți poezie, te hrănești cu abur de lirism, care-ți pătrunde în inima sufletului. Cuvintele se revarsă în „cântec neadormit”, despre domnița care și-a mutat dragostea în aorta inimii tale. Povestirile au prospețime, ca un gând nou și plin de rouă, strecurându-se în simțurile cititorilor asemenea unui descântec ori ca o „înlemnire a două trupuri într-un sărut prelungit”.
Doina sau Ana erau frumoase „ca o ninsoare”, venind apoi să se zidească în șoldul mănăstirii ori să se lase ademenite de „carnea lostriței logodite cu fulgerul”. Femeii îi curg versuri din plete și cuvinte din lacrimă. Pare o biserică „plină de fluturi” ori o „duminică înconjurată de livezi”. Toamna miroase a „dovleac copt în pietre arse” și „fiecare om varsă în pragul vecinului o căldare cu lună plină fără să ceară nimic în schimb”. Când omului îi e bine, el caută în sine un lac pe care să împingă o barcă, până la „casele de lut, înconjurare de vișini, cireși și sălcii roșii”. Aici miracolul se suie în brazii tinereții, unde găsește „frumoasa buzoiancă, cu buzele fierbinți” care sărutată o dată, nu (te) mai uită …”.
Alții scriu „pe frunză de codru”, lângă „două pahare negemene”. Andrițoiu adulmecă tămâia vinului din toate cramele: „mi-e trupul ca un stâlp de sare/ pe care ca pe vechi altare/ se urcă iedera și moare”//. Fruntea poetului este necontenit „atacată de cântec”, iubind visul „ca pe un lucru care ar fi meritat să fie realitate”. El îmbogățește clipa cu o alcătuire pusă-n litere de aur. În gândul său, al poetului, până și „vântul miroase a dragoste sălbatică”.
Țoiu, în romanul Galeria cu viță sălbatică, de „soare atârnă struguri melancolici” ai casei țărănești, iar când nu va mai avea bani pentru vin, ar vinde-o și s-ar îmbăta, trezindu-se în grâu, ud de rouă și mirat că a dormit măcar o dată „un somn dogmatic”.
Romul Munteanu s-a zidit între cărți, „ca un cerșetor între ziduri de biserici”, dar când scrie, întinerește. Iar cel născut „în ceas cântat de cucuvele”, e convins că „la noi, ninge cel mai frumos”, iar luna „are neobrăzarea să nu fie niciodată cu fruntea umilită”.
Titus scrie „cu tocul înmuiat într-o boabă de ienupăr scuturată de dor”, iar Croh(mălniceanu) e mereu „ca lumina blândă ce se-așterne după rostirea unui vers frumos”. Când scrie despre ceea ce-i place, odaia sa „miroase a mere coapte”.
Nichita pe poteca vinului
Pentru scriitori, „orele se pârguiesc în tăcere, / cu struguri uitați pe araci ce visează-n ascuns că se preschimbă-n vin…// Alte versuri sunt foarte simplu frumoase: „Domnița din vechime unde este/ cu trup de calde lunci înmiresmate?”/. Litera lui Doinaș „e bătaia solemnă într-un clopot dintr-o biserică de la malul spaniol…”. Când se lasă „peste zăpezi o
noapte de strugure”, se deschide „poteca vinului”. Iar Nichita stă acum la cina cea de taină cu zăpezile. A zis: „Eu sunt A, petala strigării…”. S-a (mai) copilărit: „Eu ședeam la izvorul tuturor râurilor și turnam apa cu cofa în albiile lor și eram fericit că toate se varsă în Dunăre.” Și astfel am ajuns la pagina 63, îmbogățit cu grămăjoare de frumusețe. Doamne, cât de frumos!
Frumusețea nămețea străzile
Cât farmec narativ și metaforic au versurile lui Mitroi, Ștefan Mitroi, admirator și bărăgănean ca și Fănuș, din poemul Atâta frumusețe! Merită să devină încheierea visului poetic: Din greșeală (poate), în gara satului a coborât o femeie frumoasă și a răspândit frumusețe pe toate străzile. Erau atâtea grămăjoare, încât a ajuns până la streșinile caselor. Apoi, cu trenul de seară, femeia pleacă, dar frumusețea – rămase din abundență – „nămețea străzile”.
„Bărbaților le-ar fi plăcut să fie lăsată (frumusețea, n.n.) mai departe pe străzi. Le
plăcea și femeilor, care luau pe furiș câte o grămăjoară din ea, ca s-o păstreze
pentru zilele în care frumusețea lor avea să pălească.
Femeia ce provocase calamitatea cu pricina n-a mai fost văzută niciodată.
Deși oamenii din oraș au așteptat-o ani în șir s-o vadă coborând din
nou din tren. Nu ca să-și ia frumusețea înapoi. Dimpotrivă, să mai
aducă. Întrucât cea veche, de demult, dispăruse aproape cu totul.”
Cuvintele poeților emană atâta frumusețe, încât încântarea atinge marginea cerului.
- Citește mai multe articole ale autorului – AICI
