Costel Stancu (n. 2 mai 1970, Vânju Mare, județul Mehedinți) este un cunoscut poet reșițean, membru al Cenaclului Literar „Semenicul” din Reșița, membru în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, precum și al Cenaclului literar „Nichita Stănescu” al Centrului Cultural MAI. A publicat în majoritatea revistelor literare: Luceafărul, România Literară, Contrapunct, Dacia Literară, Convorbiri Literare, Poesis, Arca, Orizont, Ramuri, Dunărea de Jos, Contrafort, Confluențe, Interferențe, Vatra, Steaua, Versus, Orient latin, Provincia Corvina, Ateneu, Cafeneaua literară, Nord literar, Poesia, Oglinda literară, Argeș, Reflex etc. Despre cărțile sale au scris nume importante precum: Robert Șerban, Simona Constantinovici, Ion Chichere, Iulian Boldea, Gheorghe Mocuța, Adrian Alui Gheorghe, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Coande, Ionel Bota, Ion Beldeanu, Geo Vasile, Eugen Evu, Ioan Evu, Grațiela Benga, Gheorghe Secheșan, Gheorghe Jurma, Aurelian Titu Dumitrescu, Constantin Buiciuc, Maria Nițu și alții.
Costel Stancu e un poet discret, dar evazionist, modest, dar constant, un autodidact atent la mișcările poeziei și ale vieții. Înfrățit prin spiritul boemei cu Ion Chichere, alt poet reșițean original și din păcate stins prematur, el hașurează un spațiu personal, inimitabil, al trăirii provinciale autentice. Noul său volum, Liniștea e un dar de la greci (Editura Tribuna, 2024), e un flux continuu de poeme fără titlu, în care regăsim fericiri şi nefericiri, iluzii şi meditaţii. Fiecare gest al poetului declanşează imagini noi şi provoacă sensibilitatea. Secvențele lirice descompun măştile în ipostaze ale solitudinii, ale căderii în gol, ale căutării sinelui, oferind iluzia unei identităţi care ascunde şi dezvăluie în acelaşi timp, care goleşte şi umple de sens. Nu ştim dacă această raportare simbolică și metaforică la „darul troian” (vezi titlul cărții) e experimentală sau e provocată de destinul omului.
Costel Stancu provoacă dezechilibrul ordinii existente pentru a reconstrui totul, orgolios, solitar, desluşind semnele prevestitoare din poemele sale, unde sfâşierea este calmă, zbuciumul stins, iar aşteptarea cât se poate de lucidă. La nivel stilistic, simplitatea mijloacelor poetice e combinată cu o anumită solemnitate (ne spune autorul, în chiar primul poem: „Să dăm importanță întîmplărilor mici/ ale vieții, ele ne fac fericiți”), iar ambiguitatea cu o anumită expresivitate ritualică, după cum lesne se poate observa în versurile pe care le-am selectat din volum:
***
De fiecare dată cînd tata împușca o pasăre, îmi umpleam
stiloul cu sîngele ei și scriam cîte o poezie. Simțeam că,
astfel, îi răscumpăr viața, i-o prelungesc pînă dincolo
de înțelesul oamenilor mari, de gustul dulceag al cărnii.
Unde îți zboară mintea, copile, mă admonesta mama,
mănîncă, nu vezi cît ești de slab? Omul ăsta a pierdut
o zi întreagă să vîneze pentru noi. O, Doamne, mama
era mîndră de bărbatul ei! Înghițeam în silă, cu speranța
că sufletul păsării doborîte a avut timp să fugă într-o
altă pasăre, vie. Pentru aceea îmi era teamă. Și scriam,
și scriam. Stiloul trebuia să fie gol pînă a doua zi,
cînd ni se făcea din nou foame.
* * *
Dă-mi, Doamne, încă o clipă înaintea morții, să șterg tot
ce am scris. Neobosit voi fi, truda mea o să te mulțumească.
Voi curăța pereții peșterilor, nisipul îl voi netezi,
semnele desenate cu degetul în aer le voi face nevăzute.
Cîte păsări n-au mai zburat, căci penele lor mi-au stat la brîu,
lîngă călimară! E amar laptele amintirii. De-aș fi știut
că scriu direct în palma ta, Doamne, îmi înțepam ochii.
Degetele mi le lăsam să cadă între pietrele morii, făină
pentru săraci. Pulbere de stele pe calea orbilor. Nimic din
nimic, totul din tot. Asemenea înțeleptului ce și-a tăiat limba
și a dat-o hrană privighetorilor ar fi trebuit să fiu. Neatins de
păcatul scrisului. Însă cum să-și găsească locul în lume cel ce
se naște fără păcat? Unde sînt acum frații mei, cititorii?
Aceia care mă lăudau zi și noapte, îmi hrăneau cu faguri
de miere trufia. Ieșiți din grote, fariseilor, a sosit clipa!
* * *
Ferește-te de cel ce îți laudă victoria, cuvintele lui sînt
bătăi într-o tobă plină cu nisip. De cel care stă pe marginea
drumului și îmblînzește piei lepădate de șerpii veninoși,
făcîndu-le să danseze. Stai departe de femeia iubită peste
măsură, nu se află pe pămînt o primejdie mai rea decît
frumusețea ei, nesătulă de ea însăși. Treci rîul înot. Vameș
la pod s-ar putea să fie tocmai fiul celui ucis de tine în
ultima luptă. Bea vinul neîndoit, apa las-o celui hain.
Hrănește-te cu firimiturile rămase pe masa înțeleptului,
nu cu bucate alese de la ospețele mulțimii. Nimic nu este așa
cum pare: mormintele săracilor se deschid cu chei de aur.
Cel ce îți leagă, umil, sandalele va fugi cu ele cînd dormi.
Orice monedă are o față ascunsă vederii tale, cu aceea
cumperi și vinzi, celelalte doar îți amăgesc mintea.
Liber nu e cel care a fugit din temniță, ci cel ce a scăpat
de propriile-i gînduri. Nu scoate limba la rege, dacă nu-i
ești bufon. Ferește-te să îl privești în ochi, să îl atingi,
chiar să îi simți mirosul. Ferește-te pînă și de cele
scrise de mine. Au și ele viclenia lor!
* * *
Se va găsi, întotdeauna, un străin preocupat să se
amestece în jocul tău, să-i schimbe regulile. E de ajuns
o clipă de slăbiciune și el va lua sau va adăuga piesa cu
care vei pierde. De obicei, se ascunde printre admiratorii
zeloși. Convins că îți poartă noroc, ți-l alegi sfătuitor,
scutier, frate de sînge, uitînd că doar cînd ai fost singur,
ai cîștigat. Ce rege nebun și-ar ridica tabăra de luptă chiar
sub ferestrele dușmanului său? Tu ești vinovat, cu mîna ta
ai îngrășat șobolanul de pe corabie. Ai dat să bea însetatului
ultima gură de apă iar acesta, înzdrăvenit, ți-a furat caravana.
Acum de ce te plîngi? Cea mai reușită partidă a vieții tale
ai disputat-o împotriva ta și ai pierdut. Intrusul ți-a luat
locul la masa de joc. Nu-ți rămîne decît să aștepți
pînă cînd se va ivi prilejul să te amesteci în jocul lui…
Citește și:
