Silviu Gongonea este poet, eseist și lector univ. dr. la Universitatea din Craiova. A publicat volumele: Încălzirea mâinilor (Aius, 2009), Studiul monografic Gellu Naum: aventura suprarealistă (Aius, 2013), A doua natură (Aius, 2017) și O incursiune în cadrul avangardei literare românești (Universitaria, 2022). Colaborează cu studii și articole la revistele „Ramuri” şi „Mozaicul”. Anul acesta a publicat tot la editura Aius: Formele de bază, cu subtitlul „eseu despre poezie” și când am văzut coperta cărții am fost puțin derutat fiindcă am crezut că e vorba de articole sau studii despre poezia contemporană, autorul fiind de profesie universitar. Mare mi-a fost mirarea când am constatat că textele sunt poeme în toată regula, ori mai degrabă un manifest închinat Poeziei cu P mare, căci structura cărții îmi amintește de un volum al Simonei Popescu, apărut cu ceva timp în urmă (2006) la editura Cartea Românească, cu titlul Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie. De altfel, corespondențele teoretice cu crezul poetic al Simonei Popescu sunt destul de pregnante în Formele de bază, volumul fiind o suită de eseuri poetice sau un tratat (în versuri) de poezie modernă şi postmodernă, proaspăt, viu şi inteligent alcătuit şi, nu în ultimul rând, un manual pentru orice aspirant la poezie, la creaţie. Pentru că în viziunea autorului, orice cititor împătimit şi autentic devine până la urmă, el însuşi, autor.
Avem de-a face în Formele de bază cu un experiment de lectură şi interpretare creatoare, în care poetul improvizează, performează, parafrazează, citează, provoacă bunul simţ comun, conservatorismul, suficienţa, snobismul, pentru a reda poeziei statutul de fenomen viu şi tonifiant, revelatoriu şi mereu relaxat. E o compilaţie, ca în jazz, unde inspiraţia, talentul şi inteligenţa jucăuşe extrag din viaţă şi literatură argintul viu al poeziei neîntrerupte. Un spectacol care suscită şi pune întrebări, provocând spiritul. Adaptată la realitatea unui cititor inteligent şi greu de manipulat care nu mai crede în poezia instituţionalizată şi curriculară din programe şi nici într-o anumită manieră de a i se servi poezia, după vechi dogme şi obosite criterii, povestea poeziei devine o piesă cu scene şi personaje în care cititorul e implicat din greu. „Eseurile” lui Silviu Gongonea sunt, în ultimă instanță, o sănătoasă operaţie chirurgicală aplicată organismului viu al Poeziei. Și acum gata cu eseul, să dăm frâu liber poeziei:
Formele de bază. Eseu despre poezie
Să mă întorc la ceva care m-a marcat
sunt înfrânt deja de mica mea apocalipsă
pe care mi-am improvizat-o cu ce aveam, mici fire și nervuri legate de creier, iar tu știi foarte bine nebunia de acolo. suntem prinși din urmă de un suflu la care credeam că putem numai rămâne martori marginali. Îmi cad cărțile în cap de pe raft și mă trezesc din somn, pupu-le eu copertele lor de lucruri somnambule cu muchiile lor, pupu-le tata gurița lor tăcută
Îmi este rușine să vorbesc din nou despre durerea mea
până la urmă ca specie trebuie să acceptăm
țigle pe coamă nimeni nu le poate opri
imagini în somn oameni pe care nu voi reuși să îi cunosc vreodată
mă joc cu mintea mea, efectiv mă joc, pentru că ea are această putere. Două epistole și aceeași moarte, îmi pare rău că sunt vetust: play again
orice experiență nu ar trebui să fie un teasc de stors literatura cum literatura nu trebuie, așa cum spuneai, ceva care să ne distrugă viețile. Avariile vin în timpul zborului nostru lent, dar așa de lent încât ne uimește când ne lovim cu capul de asfalt și noi atâta de mici, lipiți cu capul de ceva rece vedem ultima imagine și sângele nostru se scurge frumos, atâta de frumos pe acea suprafață (să fie gri, precum asfaltul pe care îl știm?), un cap, un păr răvășit și un ochi ce a vrut să vadă pentru ultima oară iar timpul nu ne-a fost nici prieten nici dușman
Două epistole și o moarte, promit
nimeni nu trebuie să se întoarcă în suferință, în moarte sau bucurie
Spunea băiatul acela care cică s-ar fi aruncat de la balcon suntem ceea ce suntem unde și cum suntem
Deci, cântă gură din haznaua noastră care se numește istorie
Eseu despre poezie. Lui Andrei Codrescu
Mi-am dat seama că nu știu să comunic
cu toate că unele din cărțile pe care le-am citit m-au învățat multe
te-am zărit într-o după-amiază liniștită
și atunci m-am gândit cum ar fi stat la o masă
poe sau eminescu rilke breton naum
și tu stăteai la o masă în fața mea
ca un om obișnuit
Îmi place poezia lui gherasim luca
și i-am admirat ontofoniile
îmi place poezia lui paul celan
dar nu le-am înțeles gestul
îmi place poezia în general
numai că nu pot accepta opusul vieții
M-am apropiat atunci de tine
pentru că vreau să înțeleg
un pic mai mult
poate din egoismul speciei
pe care îl numim fericire
Știu cum ai ajuns exilat numai că
nu și de ce
din punctul meu de vedere
exilații au făcut ceva cu viața lor
dincolo de granițe și limbaj
cei adevărați nu s-au plâns
chiar dacă le-a fost greu
și au trăit cu moartea și memoria –
un crepuscul frumos
voi l-ați văzut peste mări și țări
dintr-un loc pe care noi
chiar dacă am pune piciorul
nu l-am putea apropia atât de mult
Mă tot întreb ce caută monsieur teste
printre rândurile tale
probabil că a oferit un model pe care
încercăm să îl punem în practică
Vezi, deja pot greși
culianu a spus ceva despre ideologii
cu înăuntru și afară
poate că așa e
nu ne putem găsi locul
Cu poezia nu e bine să te joci
fie ești jucător fie ești nimic
Ți-am zis că eu cred în poezie
cel puțin mie mi-a oferit niște răspunsuri
dincolo de contexte și istorie
Puteam să jur în același timp
am auzit șuieratul
unei locomotive în gara de nord
trecea un charter (mai mult ca sigur era o cursă din acelea)
deasupra unui rest de nor și cineva
putea privi în jos fără să ne vadă
Într-adevăr, poezia nu se poate încheia cu un click
și cu moarte
este nevoie de cronica simplă a filmului tău interior sau exterior
care poate fi fascinant
are frumusețea lui netrunchiată
Cred că este foarte greu să fii sincer
în literatura ta în general
Poezia nu este o religie
precum nici bilețelul amorului propriu
trimis unui destinatar public
are și ea legile ei
pe care dacă le deprindem ce bine ar fi
E greșit să rămânem în offside
poate că asta este scrisul de poezie.
A doua epistolă
Poezia Simonei Popescu funcționează deja ca o rețea, suficientă sieși, ceea ce nu înseamnă că nu comunică cu poezia lumii. Nu mă întrebați cu care, pentru că nu aș ști să numesc exact criteriul. Este o situație aparte, aproape ideală. Există suprafețe și suprafețe, iar undeva în centru, foarte clar, un text deloc îndrăzneț, numai că bine șlefuit, ce comunică instantaneu un mesaj neobișnuit. Nu este o geometrie imuabilă această poezie, totuși păstrează concretețea fiecărui plan, o idee reiterată, o amintire, o aluzie, un sfat, un intertext șoptit menit să te trezească și să citești cu mintea și cu inima ta. Dacă mi-a rămas ceva bine în minte din ce a publicat în ultimul timp Simona Popescu este vegetalul, dar deloc în sens doctrinar și labirintic, în care să te pierzi; se pare că lui i se acordă o mare crezare, el este cel ce orientează subtil cuvintele și le dă un sens pe zidurile decrepite, ce nu sunt altceva decât simultaneități ale literaturii și ale viețuirii noastre. Totuși, câtă cultură simbolizată astfel, atâta trăire este în poezia aceasta. Pe bucăți, ar putea să pară neputincioasă, o joacă de copil. Este o încăpere misterioasă, cvasi-întunecată sau cvasi-luminată, cum doriți, și pui mâinile la tâmple pentru a vedea pe geam, pentru că nu poți să observi detaliile. Și constați că toate ușile, absolut toate, sunt deschise.
Vă jur și am martori nevăzuți: i-am zis elenei zilnic să separe literatura de viață, să separe viața de poezie și în definitiv eu nu am putut
Nimic la superlativ
fără proiecții fără întoarceri
imagistică sinceră, cu oase rupte, cu suflete fracturate
formele de bază ale viețuirii noastre.
Citește și:
