Gheorghe Schwartz — născut pe 16 septembrie 1945, la Lugoj, profesor universitar și fost dascăl în învățământul special, doctor în filosofie și autor prolific — aduce în Dinozaur muribund (O altă biografie) o meditație profundă asupra timpului, îmbătrânirii și fragilității. Cu un volum de (doar) 224 de pagini (după monumentalul roman „Acvariul” însumând undeva la 1000 de pagini!), apărut în 2025 la Editura Junimea, acest text pare să decripteze propria biografie dincolo de fapte, explorând spații intime, filosofice și confesive.
Titlul — sintagma „dinozaur muribund” — evocă o imagine puternică: un supraviețuitor al unei epoci dispărute, conștient de declin și totuși perseverând. Autorul se plasează în postura acestui dinozaur, prins într-o lume în care tehnologia (reprezentată de calculatorul vechi) îl depășește, iar noțiunea de timp devine instabilă. Ne aflăm în fața unei meditații introspective ce împletește absurdul cu echivocul filosofic, într-o manieră emoționantă: „Muribund, dar mai trăiește! (…) Dacă speră, mai trăiește.”
Gheorghe Schwartz propune o biografie altfel: una în care nu simplele fapte de viață contează, ci „opiniile, preferințele, nivelul empatiei” și dezvăluirea fragilă a spațiului intim. Această „altă biografie” nu este altceva decât o reconfigurare a sinelui, privit prin filtrul timpului care flanchează existența autorului. Stilistic, textul lasă impresia unui monolog reflexiv și liric. Observațiile legate de metavers, de teoria inexistenței timpului (cu referire la paradoxul lui Zenon) sunt înscrise natural într-o proză contemplativă, firesc îmbogățită de interogații existențiale. E un discurs care nu se vrea erudiție goală, ci o confesiune: „Dacă nu există timp, nu este nici mişcare… nu este decât prezentul…”
Prezența personajului Gustav R. Propp — o figură prăpăstioasă și prevăzătoare — aduce un contrapunct: retorica paradoxală dintre teama dusă la extrem („sesizând provocările”) și bucuria vieții. Această tensiune între precauție și vitalitate devine unul dintre motoarele morale ale operei. Dinozaur muribund surprinde prin originalitatea textului: nu este o autobiografie convențională, ci un dans între filosofie, auto-analiză și metaforă. Cartea rezonează cu cititorul matur, confruntat cu drame existențiale asemănătoare: perceperea timpului, relația cu tehnologia învechită, anxietatea față de sfârșit și necesitatea de a spera în ciuda fragilității.
Figura dinozaurului funcționează aici ca metaforă a unei lumi dispărute, dar și a condiției umane, permanent amenințată de extincție. Dacă pentru paleontologi aceste reptile uriașe sunt subiect de fascinație, pentru autor ele devin un prilej de reflecție asupra destinului civilizației. „Nici această zburătoare, chiar dacă de talie mult mai mică, nu ne este prezentată mai puțin înspăimântătoare cu ciocul ei prevăzut cu dinți puternici…” – notație care nu urmărește doar descrierea, ci evocă fragilitatea vieții în fața forțelor cosmice. Deci, Gheorghe Schwartz reușește să transforme un subiect aparent științific într-un text filosofic și poetic, plin de interogații existențiale și melancolie lucidă.
Volumul alternează constant planul științific cu cel mitic și existențial. Dispariția dinozaurilor este legată de marile cataclisme naturale – erupții vulcanice, căderi de meteoriți –, dar și de incertitudinile și vulnerabilitățile prezentului. Schwartz evocă paralele istorice, amintind tragedii precum erupția Vezuviului sau catastrofa de la Hiroshima, pentru a sublinia că „viața de pe Terra e de fapt fragilă, mereu la limita dispariției.” Totodată, regăsim în carte un dialog subtil între știință și religie. Autorul invocă figuri precum Spinoza, Einstein sau Heidegger, dar și personaje biblice (Adam și Eva), pentru a arăta că tensiunea dintre rațiune și credință este veche, dar nerezolvată. „Eu sunt Dumnezeu. Dumnezeu sunt eu.” – scrie Schwartz, sugerând o identificare paradoxală între divinitate și condiția umană, între creator și creatură. Această perspectivă nu are ton dogmatic, ci mai degrabă meditația unei conștiințe aflate în pragul neputinței.
Faptul că Gheorghe Schwartz adoptă un ton atât de personal, confesiv și — în același timp — abordabil, face din carte un spațiu al empatiei și al reflecției comune. Dacă speranța este singurul liant între a exista și a supraviețui, atunci deviza cărții („Muribund, dar mai trăiește!”) se ridică ca un manifest pentru orice cititor aflat la răscrucea timpului și a propriilor limite. Recomand această lucrare oricui caută o lectură introspectivă, profundă, dar emoționantă — un dialog între un dinozaur trist și prezentul care încă mai pulsează.
Citește și:
