„E o carte cu o miză mare pentru mine, căci, dincolo de elementul biografic și partea intimă, are o miză legată de încercarea de a povesti o epocă enorm de complicată care a adus transformări sociale, politice, economice fără precedent într-un timp foarte scurt. Am trăit atât de intens și atât de multe într-o perioadă atât de scurtă cum istoria nu a mai văzut. Încerc să dau un contur acestor schimbări, să găsesc elementele cheie ale spiritului acelei epoci și să dau conturul unor noi grile de interpretare.” – spune Vasile Ernu, în revista „Familia”, despre cel mai recent volum al său: Generația canibală (Polirom, 2024), o lucrare profund personală care ne oferă o privire dură asupra tranziției dinspre comunism spre capitalismul românesc al anilor ’90. Titlul sugerează ideea unei generații care, în lipsa unor repere sănătoase și într-un vid axiologic post-revoluționar, ajunge să se devoreze pe sine, să-și consume valorile, iluziile, resursele.
Cartea e o cronică amară a destrămării unei generații formate în comunism și aruncate brusc într-o lume nouă, unde regulile se schimbă rapid, iar supraviețuirea devine o formă de adaptare agresivă. Scriitura este eseistică, adesea confesivă, cu tonuri de pamflet și tușe politice. Ernu alternează pasajele „teoretice” cu rememorările personale, creând o narațiune fragmentată dar coerentă, deopotrivă lirică și analitică. Principalele teme pe care Ernu le abordează sunt: alienarea tinerilor în capitalismul incipient, marginalizarea intelectualului și a ratatului frumos, pierderea solidarității de clasă, impostura elitelor postcomuniste și lupta pentru sens într-o lume dominată de cinism și oportunism.
M-a amuzat că nu lipsesc referințele pop-culture din carte și mă voi opri asupra unui episod savuros, de mare interes pentru mine, recunosc (am asamblat eu însumi o antologie poetică dedicată lui David Lynch), și anume o nuntă în Botoșani unde nuntașii au oprit timpul ca să urmărească ultimul episod din serialul Twin Peaks:
„Eram la o nuntă a unor colegi undeva în suburbia Botoșaniului: am și o poză de la nuntă pe undeva cum cânt, făceam și eu un ban cinstit. Am cântat și la nunți să nu mor de foame.
Nunta era veselă rău: erau nunți lungi de noapte care începeau pe zi și se terminau a doua zi. Cap coadă cu tot cu slujba de la biserică ținea cam o zi și o noapte.
Twin Peaks la Botoșani pe la ora 22 pica perfect. Lumea deja era puțin cheflie pusă pe joc, mâncat și băut. Dar când auzi lumea de Twin Peaks lăsă tot căci nu se putea rata. Până și priveghiurile se stopau iar bocitoarele se opreau din bocit pentru agentul Cooper.
Twin Peaks a fost o revelație și un salt imens de la Și bogații plâng și Dallas. Era altceva și chiar dacă mai nimeni nu pricepea despre ce este filmul el era ca un magnet – nu se puteau dezlipi de el.
Când începea toți trebuia să fim lipiți de televizoare – se făcea liniște pe stradă. Prin cămine era aglomerație la camerele cu televizor. Eu a trebuit să aduc unul mic de la Chișinău pentru prietenele noastre special pentru Twin Peaks.
Acel mister al crimei într-un orășel de provincie mult mai scăpătat decit Tecuci, Filiași sau Botoșani făceau că telespectatorul român să se lipească de ecranele Rubinului și să aștepte cu sufletul la gură dezlegarea secretului morții tinerei Laura Palmer.
Toți așteptau să apară agentul special Dale Cooper ca să spună una din celebrele replici ale serialului: „O cafea a naibii de bună… și fierbinte!”. Sau toți aveam să știm replici precum: „E un pește în filtrul de cafea” și „E moartă! Înfășurată în plastic!”.
Misterul din film se prelingea în viața noastră și Twin Peaks devenea parte a vieții noastre chiar dacă noi trăiam aparent o altă epocă: plină de entuziasm și speranță.
Ceva însă din neliniștea mistică a crimei ne făcea să ne simțim temători, fragili dar fără să recunoaștem asta. Acea oră de Twin Peaks pe care o luam ca pe un drog săptămânal ne făcea puțin mai fragili în entuziasmul nostru bolnav și dement al anilor 90.
“Bufnitele nu sunt ceea ce par a fi!” – ne puse pe gânduri. Oare cum?
Dar în 90 nu era loc de îndoială, de temere, de frică – era epoca convingerilor totale, puterii dezgolite: era vremea celor neînfocați. Vor fi învins doar cei care nu au milă, îndoială și sunt dispuși să distrugă tot ce e slab și tot ce aduce milă și îndoială. Era vremea războinicilor neînfricați.
Era nepermis și rușinos să fii slab, fragil: nu în acea epocă. Era nepermis să pierzi: asta era de fapt temerea cea mare de care fugeam.
“Bufnitele nu sunt ceea ce par a fi!”
Dar Twin Peaks se plia cumva pe aerul nostru mistic al unei crime necunoscute și neînțelese. Eram flămânzi și mistici plini de viață – dar ceva prevestea că avea să se întâmple lucruri nepermise. Ne uitam la Twin Peaks: poate el avea să ne dezvăluie misterul. Dar el îl adâncea…
“Bufnitele nu sunt ceea ce par a fi!”
Nuntașii de la Botoșani adunați din toată Moldova într-o cantină de școală se opriseră din băut, mâncat și dansat și au făcut loc repede pe masa mirilor. Au adus un televizor Alfa – produs la Chișinău și adus de contrabandă – pe care mirii îl primise cadou de la nașul mare, l-au pus pe masa mirilor și au dat drumul să prindă cred ultimul episod din Twin Peaks.
Era episodul 29, cunoscut și sub denumirea de „Beyond Life and Death” sau moldovenește: Dincolo de viață și de moarte. Noi eram deja acolo: chiar dincolo și de bine și de rău – căci eram în 90.
Serialul începu: lumea făcu semicerc în jurul televizorului – stăteau foarte aproape de el rânduri, rânduri. Parcă erau o sectă care îndeplinea în semiîntuneric într-o casă mortuară un ritual doar de ei știut.
Imaginea cu nuntașii în frunte cu mireasa și mirele stând semicerc în fața televizorului Alfa privind Twin Peaks părea a fi parte a filmului – era o scenă din Twin Peaks adaptată locului.
Liniștea era din când în când întreruptă de câte o replică a eroilor și de sunetul muzicii acelea speciale din film. Se mai auzea câte un oftat în public care confirma tensiunea din sufletele telespectatorilor moldoveni.
Dublura lui Leland Palmer apare pe hol și îi spune lui Cooper: „Nu am ucis pe nimeni”. Se lăsă liniște – nu se auzi nici suflarea oamenilor: se auzeau dor muștele care zburau deasupra sarmalelor de pe masă lăsate la întâmplare. O bătrână, care nu se prea uita căci nu vedea bine, dădu cu batista să le gonească discret. Fiica sa îi făcu semn cu degetul să nu facă gălăgie.
“Te voi revedea peste 25 de ani”, îi spune, în acea stranie cameră roșie, Laura Palmer, agentului Cooper, cel care îi ancheta moartea.
– Ei cine mai apucă 25 de ani să afle cum se va termina spuse o doamnă din primul rând dusă pe gânduri. E mult 25 de ani, o să aveți și nepoți, zise ea privind spre mireasa care încă nu ieșise din transa mistică a filmului.
– Hai să punem muzică: băieți, cântați ceva mai vesel că să ne revenim.
În timp ce televizorul Alfa era dus înapoi în camera de cadouri iar lumea se întorcea la mese și se apucă de băut noi ne urcasem pe scenă și începusem să cântăm Twin Peaks-ul moldovenesc scris de Topârceanu: Viața la țară stil Baniciu. Era anul 1991: teoretic și practic nu aveam cum să prindem secretul de peste 25 de ani – era prea departe de noi. Și am început să cântăm ceva mai vesel, mai pe moldovenește…”
Citește și:
