Mă numesc Ana-Maria Olteanu, m-am născut in 2005 și sunt din București. Sunt studentă la Litere. Am participat la concursul de poezie din cadrul Festivalului „Gellu Naum” în 2023 și în 2024, unde am fost premiată. Am citit la ediția 300 a Institutului Blecher. Texte de-ale mele se găsesc în revista Tomis.
(după noi, potopul)
e vorba despre căldură.
aproape cald, aproape bun, aproape chin
firele de înaltă tensiune- sinapsele unui creier colectiv
abia când brazii vor scrâşni din dinți atunci, poate, vom fi mai blânzi
adun dârele de fier cu ochii şi lungesc coasta Evei spre izvor,
rece, caspic, aproape crud
scoarța vorbeşte, urlă, înjură
îşi arată rana, pielea, mâinile care curg
simt vântul în obraz
bacteria, globulele
neoanele martire
se refractă în retină
marchez axe în puncte de tranzit
întind palmele şi
devin sol.
nu este un poem de dragoste (dar ar putea fi)
Aş vrea să-ți spun că, ştiințific vorbind,
două inimi îşi regulează bătăile una după
cealaltă
sau că, biblic vorbind,
coasta ta lipsă este la mine
filtrul HDR din ochii tăi nu poate vedea
ce există deja sub
piele.
filtrul HDR din ochii tăi nu-ți poate estompa
tristețea.
*
e noapte de devreme-n noiembrie
văd ochii topiți în fascicule de lumină artificială
dacă e noiembrie putem spune că 6 jumate e o oră omenească să te uiți în geamuri pe victoriei şi pe lângă victoriei să invadezi intimitatea oamenilor din localuri instituții magazine scumpe și din căsuțele lor
mi-ar plăcea să am şi eu arcade neoclasice in holul dinspre baie / mi-ar plăcea să am şi eu tavane decorate în relief lângă fereastră / fereastra mare care se vede din stradă, fereastra la care nu trag niciodată draperiile ca să mă simt mai puțin singură.
vreau să spun că, dacă e noiembrie, putem spune că 6 jumate e o oră omenească să te văd pe victoriei în puhoaiele de oameni care merg în direcții diferite, oameni ca nişte furnici, oameni luminați doar de becuri stradale, oameni din care niciunul nu eşti tu.
ai grijă de tine.
furnicile te vor îngropa.
Magdalena
Și era atât de frumoasă,
încât urletul crâncen al cerului îi îmbrăca numele
cu atâta tandrețe.
marușca
nu ai voie să-ți fie dor azi
nu ai voie să-ți fie sete azi
casa asta veche de pe strada asta veche
cu marchiză de sticlă spartă
cu obloane de piatră spartă
ține sub ea rânduri de paie
jucăriile marușcăi și
borcanele lui buni (buni nu va folosi niciodată borcanele)
marușca stă închisă,
marușca e cuminte,
marușca nu deschide ușa,
iar când merge să se roage nici nu intră
până-n curte
poarta bisericii e trasă
pridvorul stă să cadă
tot ce e în mine e în ea
tot ce e în mine stă să cadă
marușca îmi întinde înghețata polar,
suflă apoi baloane din sticluța cu săpun,
iar clopotul bate de parcă e ultima oară.
*
Îmi scutur fusta de furnici care
au mirosit pulsul scurgându-se din
animalul mort.
Am simțit aerul transformându-se în
melasă.
Sălbăticiunea crudă, pioasă,
cu ochii două azime –
Sângele cald, de bună credință, care
ține frigul departe –
Coada pârjolită -demnă de iertare- ce indică nordul –
poate tu reușești să scapi.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Cristian Băilă: „Galben-ca-hârtia & cei șapte megalomani”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
