Raul Cozlean (n. 17 iunie 2003) studiază filosofia la Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj- Napoca. A citit la Institutul Blecher, ediția 297, „Atelierul de lectură Junimea XXI” – proiect al Muzeului Național de literatură din Iași, Cenaclul UBB coordonat de poetul Ion Mureșan și în cadrul evenimentelor organizate de Lena Chilari. A publicat în revistele Familia, Vatra, Steaua și pe platformele literare O mie de semne și Noise Poetry. Face parte din „Societatea Singuraticilor din România”, alături de Toni Chira și Vasi Prode.
poem de dragoste
asta a fost seara când am stat lângă ea.
un ponton vechi și liniștit
la marginea căruia eram noi,
ocupați cu timiditatea noastră.
mi-ai povestit atunci de
vechile tale obiceiuri:
priveai navele mari cum se-ntorc
la țărm și sunt ancorate-n cheiuri.
te emoționa bucuria imensă a echipajului,
a oamenilor care erau așteptați
de alți oameni –
și asta-ți oferea speranță.
eu mă gândeam la cei
pe care nu-i așteaptă nimeni.
cei renegați de țărm,
cei care n-au la cine
să se întoarcă, dar se întorc –
și asta-mi oferea speranță.
***
Cândva știam să spun cuvintele salvatoare.
Citisem despre cazul D. B. Cooper –
un om fantomă a deturnat un avion,
a făcut rost de o servietă plină cu bani
și s-a parașutat din acea aeronavă.
Nu a fost găsit niciodată.
Când ți-am vorbit despre el, păreai speriată.
Ți-ai lăsat ușor capul peste umărul meu
și m-ai întrebat dacă aș deturna un avion,
aș face rost de o servietă cu bani
și m-aș arunca în gol pentru tine.
Știam exact ce să răspund.
Știam cuvintele salvatoare.
***
De unde venim noi, ziua e pe terminate.
Credem prea multe și vorbim prea puțin.
Putem simți oboseala celorlalți, oboseala
adunată de peste zi ca sticlele-n crâșme.
Când ne deschidem pe rând corpurile,
un miros izbitor își face culcuș
în nările celor care ne ascultă povestea.
O, da, noi chiar avem ce povesti –
am cerut răsplata zilei ce-a trecut,
dar palmele ne-au fost scuipate.
Am fost umiliți. Goniți. Aruncați.
Spaima ne-a curs încet prin obraji
precum apa murdară-n țevile ruginite.
De unde venim noi, ziua e pe terminate.
Poate doar nevoia de celălalt mai dezmorțește
și transformă chipurile noastre șterse
în fețe vii și luminate. Să nu răzbim,
însă, prea tare – singurătatea noastră
e cel mai de preț lucru pe care-l știm.
Și o să vorbim în continuare despre ea,
despre neputința incandescentă
care ne arde din temelii orice mișcare
în stare de latență, cea mai lungă
vindecare și cea mai recentă bucurie
văzută prin vecini, învățată prin absență.
***
,,Soarele suie deasupra de Sarajevo și ziua avansează, iar amintirea mea tenace nici gând să se
stingă” – Ivo Andrić
explică-te. tu trăiești numai noaptea,
numai în mintea mea am senzația că mai respiri.
exiști într-o mansardă, într-un spațiu
cu tot mai puțină lumină
unde cuvintele au fost tăiate
încă de la bun început.
între mine și mâinile tale e o distanță
care se mărește în funcție de dorința mea de a te atinge –
vreau doar să-mi iau rămas bun.
într-un colț din care îți aud regularitatea.
și în nopți ca acestea, vreau să te explici.
să am certitudinea că memoria mea solidă și
rece a trecut cu succes testul rezilienței.
solidă și rece, trecută prin spaimele tale.
trezirea din coșmar și din groază
nu-mi poate aduce somnul,
ce am pierdut,
sau ce aș putea pierde peste zi.
nu-mi aduce niciun fel de lămuriri.
încă mai visez dealurile
la care am spus că ne vom întoarce.
tu ai părăsit locurile acelea,
eu m-am încăpățânat să rămân.
m-am izolat într-o cameră și
am decorat-o cu tot ce am
găsit mai frumos pentru tine.
îmi place să cred că vei încerca să intri,
chiar dacă eu nu voi mai fi acolo să-ți deschid.
casa părăsită din sarajevo te așteaptă.
explică-te – această cameră îți aparține.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Ana-Maria Olteanu: „După noi, potopul”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
