Cătălin Stanciu e psiholog/psihoterapeut și scriitor. Mărturisește despre sine că: „Vreau să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să fiu responsabil cu cei din jur și cu mine însumi. Alexandru Dragomir avea o afirmație, care poate părea dură: „Să nu mor bou” zicea, în sensul de a te înțelege sincer pe tine și pe ceilalți, de a nu fi ignorant cu propriul destin.” A scris pentru Tribuna, Observator Cultural, Revista de Literatură Libris (unde a fost și redactor), Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară etc. Actualmente scrie, cu precădere, eseuri psihologice și de opinie pentru revistele Psyche și Golan. A scris cinci cărți de poezie (cele mai recente: „Deliruri”, „Drag-o-Stea” și „Vorbim Rar”), prezent în mai multe antologii și este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A susținut peste 150 de seminarii, conferințe, workshopuri pe diverse teme din sfera psihologiei clinice.
***
Sunt solilocviu
când vine vorba de propria-mi moarte
mi-am programat-o încă din copilărie
gândindu-mă la ea
ca la un ospăț cu străbunii mei
cei care
încă mai umblă pe după ziduri
sau prin crucea uliței
atunci când seara coboară după dealuri.
Probabil
le-aş fi reproşat
erorile din neam,
i-aș fi pus faţă în faţă
cu vinovăţia de a mă fi aruncat
într-un veac fără ani lucizi,
le-aş fi reproşat-o lor
nu lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ar fi stat de vorbă cu mine,
sinucigaşii au dreptul doar la o masă
cu străbunii,
apoi… naiba ştie.
Două flacoane de distonocalm
ar fi trebuit să fie de ajuns
să o aducă pe mama
cu o lumânare la capătul patului
şi pe tata,
pe care pentru prima dată-l aud
– ca printr-un tunel de autostradă –
plângând,
trezit brusc din beţie.
Atunci,
ţi-am zis moarte
că lacrimile tatălui
îmi vor hrăni viaţă şi setea
de fericire.
***
Bărbatul
ce-şi lasă barba lungă
până la piept,
cu cercel agăţat tribal
ca o pradă postmodernă şi facilă.
Bărbatul tiniche
se crede urmaşul vânătorilor de urşi,
al apașilor
straşnici călăreţi şi luptători
cu turmele de bizoni
– cu pieptul de tanc rusesc –
urmaşul
bărbatului şaman, singuratic şi tainic
ca un lup,
al înţeleptului cu toiag de salcie şi pelerină neagră
de sub bolţile gotice.
Acest bărbat
îşi epilează gambele,
îşi subţiază sprâncenele
îşi tatuează totemuri
pe braţele steroizi,
mănâncă ţinând furculiţa cu vârful degetelor
şi face atacuri de panică
atunci când
îşi rupe o unghie în puloverul de la Zara.
Acest bărbat
defilează pe bulevarde
şi luptă pe terase
cu halbe de bere radler,
în blugii săi
cu turul lăsat ca un scutec
Acest bărbat
este fertil ca
deşertul Kalahari
avorton
al propriului sex.
***
Soția
îmi spune aspru și didactic
ca un pastor fără har:
„Când te vei purta și tu normal,
când vei fi psiholog
și-n familia ta”
ca și cum
toată lumea din jurul meu
ar avea nevoie de terapeut.
Băieții mei
cu nume frumoase și puternice
fac seară de seară prăpăd
și trăsnăi
se joacă zgomotos
„Darkness”
cu tatăl lor,
ce-și lasă în hol
sacoul și salopeta
cu care face curat prin suflete.
***
Bărbatul bodegilor
şi al femeilor uşoare
naşte copii fioroşi
cu cap de zmeu
şi inimă de zână.
Toamna culege via
cu struguri necopţi, acri, fără sevă
pentru aş produce degrabă fericirea
în carafe de sticlă mată.
Bărbatul
duhnind a bere şi borhot
trânteşte uşa
revendicându-şi teritoriul,
nevasta
şi turma de copii
cu cap de zmeu
şi inimă de zână.
Bărbatul
bodegilor şi al femeilor uşoare,
al viilor culese devreme
tatăl copiilor cu cap de zmeu şi inimă de zâne
este
tatăl absent.
***
În loc de Rivotril
golesc sticle de Bohotin
un rose ce și-a pierdut
din personalitate
ce-mi este interzis
de diabetolog.
Zdrang
pe gâtul uscat
și mușcat de viespi
100 de ml de vodkă
fără suc de roșii!
La mine în palmă
Bloody Mary nu sângerează
și nici nu face sex oral
bețivilor amatori.
***
Câinele latră pe ulița
de unde luna nu se vede
ci doar umbra morții
face zgomote metalice
printre gardurile
căzute.
Depresivul nu se sinucide
când jaluzele
cad greu în
bezna camerei goale,
așteaptă primul răsărit
fericit de soare
lumina să spargă ferestrele
să-și primească
moartea cu demnitate
ca pe o mireasă virgină
în noaptea nunții.
***
Beau
sacadat ca un ciocan
pneumatic
care sparge asfaltul înghețat.
Nimeni nu poate înțelege,
nimeni nu știe cum
un abstinent
devine
un alcoolic desăvârșit
în doar câteva zile.
Alcool somnifer.
***
Poezia
nu este o miză,
nu este un pariu pe viață
cu neîmplinirile din ringul de foc,
ale jocurilor
pe care conștientul le duce
zi de zi cu subteranul
inconștientului.
Vreau să mă bucur de ploaia
argintie a serilor cu tine,
de nopțile la mansardă,
de zgomotul orașului
în care m-am mutat
acum 18 ani
pentru că
era cel mai liniștit din țară,
de plimbările de sub munte,
de brațul ferm al prietenului
pe care mi-l întinde când nu mai știu de mine,
de sânii de rouă ai dimineților,
de drumul spre Zăvoi
spre casa copilăriei
chiar dacă
bătrânețea n-a adus înțelepciune
peste sufletele părinților.
Blândețea chipului ridat
și îmbrățișarea cândva puternică
a tatălui
mă-nlăcrimează
cu slăbiciunea ei:
privirea temătoare de moarte.
***
Poezia
este o femeie borderline,
vine când are chef să te stoarcă de viață
și pleacă îmbufnată
simțindu-se neiubită, nevăzută
aruncând în urmă cuvinte-blestem:
„Ca mine nu mai găsești alta,
fraiere!”
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Dragana Lepoiev: „Noapte amară”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
