Sunt Dani Blănariu (n. 2004), student în anul I de licență a universității Babeș-Bolyai, specializarea educație fizică și sport, instructor și sportiv de performanță. Am publicat pe platforme literare precum: Haimanale literare, poe3ziadeduminica, book.coffeshop și reviste: Planeta Babel și Meridianul. Poemele trimise fac parte din manuscrisul meu de debut intitulat „Un sine împrăștiat”.
Amintiri pierdute
scrollez de câteva ore pe instagram
și mă prefac că știu ce caut.
nu am observat când s-a lăsat seara,
am draperiile trase.
îmi fac o cafea mare și mă înec în
amintiri.
când se face liniște pot să merg în
baie, continui să lipesc visuri
neîmplinite pe un puzzle prăfuit de
timp.
spuneai că fiecare final se termină
cu bine, dar nici tu nu te credeai
îți tremura vocea și lacrimile
scoteau la iveală ridurile timpurii
(singura ta sursă de rezistență)
amintirile disociative au rămas la
suprafața piscinei din copilărie,
colacul de salvare a rămas la fundul
conștiinței și apa devine din ce în ce
mai rece
corpul s-a dat de gol și de data asta
mintea a născocit scenarii în zadar
și prezentul s-a dilatat de mult
mă uit într-o oglindă spartă și nu
văd nicio expresie facială
mâncarea s-a stricat în frigider.
Onomastică eșuată
există și un alt tip de corp.
corpul care noaptea, condus de
conștiință s-ar face bucăți mici
și sar modela precum o plastilină
amestecată de mâinile copilăriei.
în momentul ăsta, oricine poate
muri de dor.
nimeni nu îți poate lua acel
entuziasm pur, lipsit de sens și griji.
în curând va veni ziua mea, după un
timp lucrul ăsta mă îngrijorează
teribil.
an de an îmi cumpăr un set de
plastilină, mașinuța preferată cu
telecomandă și îmi fac un tort plin
de ciocolată.
mi-ar plăcea să fiu și eu aici.
Unde speranța nu respiră
ambulanțele trec des pe-aici
mai des decât poate să proiecteze
imaginația speranțe în zadar.
aici, încrederea nu ajută la nimic
te gândești cu groază cine urmează
și cu ce a greșit
stai cu telefonul strâns la piept și te
rogi să nu fie vreun apropiat, vreo
rudă, vreun prieten
corpul nu a recuperat niciodată
liniștea
mecanismele de apărare au intrat
sub piele și mini farmacia din
buzunar a expirat odată cu
umanizarea
îmi imaginez că toată suferința va fi
plantată într-un pom cu flori, flori
colorate și uriașe în care vor locui
oameni care au uitat de limbaj iar
apoi și-au amintit de emoții.
Scrisoare din viitor
(lui Sandu Stermin)
mai întâi, apare intenția:
urme vizibile ale naturii sub piele
amintirea mirosului din grădina
bunicilor
granița dintre selecție naturală și
umanizare
suntem mai mult decât capitalul,
spune urangutanul din noi, strivit de
inducția colectivă
printre crăpăturile zidurilor, vom
vedea câte puțin din ultimele specii
de vegetație
măști cu oxigen ne vor ține în viață
Harari a răspândit un virus căutând
răspunsul
jungla care cândva ne-a salvat ne va
arunca în neant, așteptând niște
copii cu tălpile murdare și genunchii
juliți să se joace inocent pierzând
noțiunea timpului
un bărbat calcă un melc fără să-și
dea seama
poate ca așa arată sfârșitul.
Deducții colective
lucrurile vin neîncetat spre mine, din
toate părțile, fără noimă
uneori le apuc puțin cât să verific că
sunt reale și că exist.
majoritatea sunt palpabile și ușor de
măsurat
de cele cunoscute mi-e cel mai frică,
fug de ele până mi se dilată timpul de
sub picioare.
n-am știut niciodată câte emoții
suportă un corp sau dacă îmi aparțin
în totalitate.
ambiguitatea n-a fost niciodată de
partea mea
alungirea scepticismului se întinde
înăuntru și din mine ies angoase și
sânge fierbinte care îmi face praf
conștiința înainte ca corpul să poată
alege.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Iulia Pietraru: „Ochii mei sunt pânza unui pictor impresionist”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
