Mă numesc Maia Loloiu, am 17 ani și sunt elevă la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Colecționez chitare, agrafe de birou și plante artificiale. Încep să scriu atunci când secundele par să se prelungească doar ca să îmi ofere răgazul de a cuprinde în cuvinte ceea ce simt. Descopăr tot mai mult cât de repede trece timpul chiar și atunci când nu mă distrez și cum, de cele mai multe ori, poezia devine o clepsidră fără nisip, care așteaptă să elibereze și să vindece lumea de haosul ei.
fotografiem apusul
în fiecare seară
când furnicile se duc la culcare
brățara de nisip fosforescent
și vata de zahăr
fără glucide
sfarmă aromele dintre
iluzii optice
fiecare zi e o pagină din manualul de tehnologie
elevi din clasa a șaptea, neimpresionați de trecerea clipelor;
anii sunt clădiri în minecraft
30 de blocuri lățime, 45 lungime
fără înălțime
stelele nu există, ce rost are să le privim.
simți căderea în gol când
ești în rollercoaster alături de tata
țipi
punga de popcorn se depărtează de vidul
căptușit în
acidul gastric
care explorează esofagul
țipi
pielea devine pătură de nisip înțepător;
genunchii sunt unghiuri drepte complementare
la linia orizontului
țipi
mașinăria se oprește
deodată cu inima ta
în același moment când
vezi cum trece pe lângă tine
ultima ta clipă
(„sperăm că ți-a plăcut în parcul nostru de distracții”)
ne vom revedea în vara următoare
când vei avea înălțimea potrivită
caniculă.
o pereche de pantaloni
verzi și uzați
pătează cu întuneric
lumina dintre colțurile gării.
trenurile nu mai pleacă
nu mai au unde ajunge,
marginea pământului e tot mai aproape
întunericul o înghite
cu fiecare cuvânt
cu fiecare șoaptă
cu fiecare cuvânt
ajunge în inimă sub formă de cuțit –
distruge viitorul unui copil
umple de noroi acadeaua unui bebeluș
cerșește mărunțis & speranțe & priviri
i se aruncă priviri & ură & reproș.
pericolul plutește în aerul gării
teama e pe buzele tuturor
& în numărul de pași
& în locațiile lor viitoare.
saturația de oxigen scăzută
îmi perforează inima
sunt prinsă de stâlpul roșu prin coloana vertebrală
nervi cranieni împletiți în lanțuri și cătușe
nu pot atinge marginea pământului
ploaia de perseide îmi scapă printre degete
nu mă voi putea ține de aorta ta pentru totdeauna
sunt un nod în ritmul circulației tale
sunt aritmia dimineților tale
cafeaua îți dă anxietate
cafeaua mă face să îmi fie teamă
glasul mă apropie de marginea pământului
& respir lumină pătată cu întuneric
(inspir puternic, nu expir, apoi)
urc în tren
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Raul Cozlean: „Când ne deschidem pe rând corpurile”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
