Nu voi viza pe cineva anume (ei se regăsesc în oprobiul public și în listele cu plagiatori), scriind despre furtul de scriere și de idei, pentru obținerea unor privilegii, care păgubesc statul român cu daune ce întrec orice fel de închipuire. Mai multe grupuri naționale au fost iritate de o asemenea „patologie a plagiaturii”, ca tehnică subtilă de copiere și hoțomănie, dobândind avantaje financiare, de autoritate, titluri științifice și universitare. În cartea „Fabrica de doctorate” (2017), publicista E. Șercan consideră că se manifestă „o fraudă intelectuală în lanț”, care „surpă fundamentul unei nații” prin faptul că plagiatele în mediile universitare au devenit o practică a complicității și compromisului.
În țara noastră, există aproximativ 76 de mii de doctori în diferite științe, fără a avea în realitate știință. Obținerea doctoratelor (ca și a licențelor ori masteratului) este consecința superficialității, a absenței exigenței, moralității și abdicării de la onestitate, în numele unei colegialități prost înțelese. Prin Procesul de la Bologna (învățământ 3L – 2M – 3D), Universitățile au deschis poarta superficialității și abuzului de carieră universitară patologică. S-a creat o crustă de șmecheri și impostori, pe bază de hoție, iar aceasta nu e dată doar de cei care acordă ori dobândesc ilicit titluri de doctor, ci de întregul sistem de ocupare a funcțiilor universitare. Dacă teza de doctorat este hoție, efectuată prin plagiere (de text ori de idei), promovarea pe posturi a devenit un fenomen care încurajează vulnerabilitatea mediului zis academic. Lista falsă de articole ISI și a altor „studii”, publicat în reviste pirat, întreținute de finanțarea autorilor, configurarea criteriilor de promovare prin numărare, absența reală a validării exercițiului intelectual în relația cu studenții, diluarea autorității științifice în comunitate și alte câteva au făcut ca numărul posturilor didactice de conferențiar și profesori să fie mult mai mare decât al lectorilor ori asistenților.
De altă parte, universitarii nu mai au timp pentru lecturi și specializări, având mai multe norme didactice, angajări în proiecte europene, un serviciu paralel, ceea ce conduce la a pune pe plan secund pregătirea pentru întâlnirea cu studenții. Aceiași profesori predau la licență, la cursurile de master, la școlile doctorale și cam aceleași cursuri, multe dintre acestea elaborate prin procedeele cu care au obținut doctoratele. În acest fel, se perpetuează copiatul, de la elevi până la studenți, având modele în compromisul profesorilor, știind, la rândul lor, că ucenicii practică obiceiurile maeștrilor.
În momentul în care cineva dorește să se înmatriculează într-o formă bologneză de învățământ superior, doritorul finalizează cu certitudine licența, masteratul sau doctoratul, cu șansa de a avea două, trei astfel de diplome universitare. Cum e posibil? Presa publică liste întregi de plagiatori, având funcții, pentru care primesc salarii umflate, în conformitate cu titlul științific de care dispun.
Deși e greu să dovedești un plagiat – dacă nu este evident – (în ciuda softurilor antiplagiat, falsificate și ele, în complicitate cu acel profesor iresponsabil, numit coordonator sau îndrumător), există un eșantion foarte mare de falsuri dovedite, fără ca vreo autoritate să ia măsuri de îndreptare a acestei patologii. Cine ar trebui s-o facă? Întrebați ministrul învățământului, care ocupă portofoliul cu educația! Furtul prin plagiere a devenit chiar o componentă a educației (negative). Ar fi greu să atingi confortul unor miniștri, procurori, judecători, secretari de stat, rectori, decani, consilieri prezidențiali, deputați, senatori, primari ca să le uzurpi autoritatea. Presa și organizațiile care scormonesc după plagiatori urlă cât urlă, apoi tac, acceptând așa numita „genă a compromisului” (toți fac la fel). Unii, cum ar fi miniștri și decidenți din sistem, sunt complici ai plagiatorilor, punând piedici administrative sau creând piste false de verificare a tezelor bănuite.
Frauda academică și a imposturii fals științifice costă foarte mult țara noastră. Mediul academic a devenit extrem de subțiat din punct de vedere științific, diluându-și autoritatea până la derizoriu. Mediul politic și administrativ (ocupat de asemenea absolvenți) este copleșit de mediocritate, impostură și prostie afișată. Superficiala pregătire a cadrelor didactice este consecința unei activități didactice viciate de compromisuri și complicități colegiale. Am auzit că cineva, acuzat de plagiat evident și repetat, a dat autoritatea în judecată, fără obraz înroșit și fără rușine, sperând ca justiția să-i dea dreptate. Dincolo de eventuala dreptate, există onoarea, înălțătoarea onoarea de a fi cadru didactic model pentru colegi și studenți. Hoția afectează mentalitatea și chiar siguranța persoanei și a statului. Invazia mediocrității și rinocerizarea intelectualilor sunt carențe care continuă să cangreneze societatea. Integritatea morală a profesurii didactice, din școala românească și din mediul universitar, nu este opțiune, ci element esențial de valorizare a misiunii instituțiilor de învățământ. Cu „granițele spiritului nu se poate glumi”, afirma E. Șercan, care continuă: „atunci când se amestecă prostia cu inteligența, cinstea cu hoția, meritul cu potlogăria, ajungem să fim conduși de șmecheri, de hoți și de impostori”.
Un coleg de-al meu, universitar, îmi aducea reproșuri, în sensul în care nu ofer soluții. Are dreptate, numai că presa semnalează derapajele și faptele urât mirositoare. Între acestea, amintesc profitorii unui sistem universitar îmbălsămat de compromisuri, minciună și hoție. Chestiunea pentru plagiatori și hoțomani dovediți (și dovedibili) întreține întrebarea: Dar cu rușinea, ce facem? Cum poate un educator (rector, profesor, decan) să suporte privirile suspicioase ale studenților și colegilor?!!! Dar cu rușinea, cum stăm, Măria ta!
Foto:: https://emilstudentulminune.wordpress.com/2015/12/04/doctorat-plagiat-cauze/ – ARTICOL RECOMANDAT (n. red.)
