Cenaclul literar „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților Timișoara a dat startul în această vară concursului anual de creație literară, aflat deja la a XXIV-a ediție, adresat studenților, masteranzilor și elevilor de liceu din clasele XI-XII, atât din România, cât și din Republica Moldova. Așadar, tineri autori talentați, aflați la început de drum, au avut ocazia să participe la concurs și să primească feedback de la scriitori și critici literari români în vogă.
Concursul s-a desfășurat pe două secțiuni, poezie și proză, iar juriul compus din următorii scriitorii: Ana Pușcașu, Alexandru Colțan, Romeo Aurelian Ilie, Andrei Mocuța și Eugen Bunaru (fondatorul și sufletul cenaclului „Pavel Dan”) a acordat următoarele premii:
POEZIE
Premiul I: Maria Ciurea și Marius Dimcea
Maria Ciurea s-a născut la 15 ianuarie 2003 la Craiova și este studentă la Facultatea de Drept din Craiova.
an-xi-e-ta-te; xe-ni-a
te uiți la știrile de la ora 5
cea mai fierbinte vară din ultimii 20 de ani
pe ecran cadre cu femei
în fuste înflorate și tricouri cu buline
pălării mari și bej
se topesc și se scurg pe asfalt
e vara în care învăț să fiu singură
mereu am fost purtată de brațele
celor care m-au iubit
cărată de Dumnezeu
pe umeri
niciodată nu am avut nevoie de căldură
mi-e rușine de durerea mea
și de anxietatea mea și de
nesiguranța pe care o port în mine
când în lume sunt războaie și boli
și pierderi de sânge
și copii de 5 ani care iți cer o țigară
și copii care se cresc unii pe alții
cel mai tare mă sufocă teama de a face rău
de a dezamăgi
de a dărâma case de a rămâne pe loc
de a nu fi suficient
teama de a nemulțumi
promiți că vei rămâne?
nimic nu e sigur
dar nimic nu e sigur că va fi rău
și poate dacă ar fi să măsurăm
purtăm în noi mai mult bine
te-am iubit cu grijă
niciodată nu dau tot ce pot
să nu regret mai târziu
prudența asta e bună oriunde
mai puțin în miezul inimii
gândurile spre mintea mea
ca o mulțime de furnici
la un pufulete aruncat
de fiica mea nenăscută
(o cheamă xenia)
gândurile care vin și îmi cară mintea
cum fac și furnicile cu pufuletele
îmi duc la adăpost mintea
pentru a o devora mai târziu
o să mă faci să mă simt în siguranță?
o să oprești tu mulțimea asta
de gânduri care se luptă
să îmi dizolve creierul ca pe un
pliculeț de 3 în 1 în apă fierbinte?
crezi că sunt destul?
voi fi destul?
voi face destul?
voi reuși?
mă vor mai iubi?
și dacă greșesc?
tu mă vei mai iubi?
mereu am încercat să fac bine
e cea mai fierbinte vară
din ultimii 35 de ani
pe ecran cadre cu noi doi
și xenia
pare că nu sunt singură
un viitor pe care îl aștept
un prezent în care mă pierd
Marius Dimcea s-a născut la 19 iulie 1993 la Reșița și este absolvent al Facultății de Litere, specializarea – Limbi și Literaturi, și al master-ului de traduceri din cadrul Universității de Vest, Timișoara.
1734N4
Numele meu nu-l știe nimeni
El stă scris în fundațiile abatoarelor și
Pe interiorul pleoapelor.
Am fost cândva atunci când
Săpunul nu era de-ajuns să vă dea
Jos de pe mine.
Atunci când tot bumbacul din lume
mătăsurile cârpele abrazive și chiar șmirghelul
nu era îndeajuns să vă dea jos de pe mine.
Din pielea mea au crescut trandafiri.
Picau lent pe covor.
Îl pătau cu petale.
Devenisem una cu podeaua și covorul
Cu cârpele pline de ei și de mine.
Apoi cineva stingea lumina.
Băi care stingeți lumina? Gândeam.
Lăsați aprinsă măcar o lumânare.
Zilele treceau ei veneau și plecau.
Rănile începeau să nu se mai vindece.
Hai dracu să mergem la alta ca asta o fii râioasă.
Nu plecați! Strigau trandafirii.
Eu m-am înlocuit cu voi.
Eu. Nu mai sunt decât asta.
Au închis ușa și am zăcut în baie ore în șir.
Mirosul lor îmi intrase adânc în podoaba capilară
dacă ai fi dat peruca jos
O puteai folosi pe post de brad de mașină.
Apoi ceva s-a petrecut
petalele nu au mai picat
toracele casei m-a înconjurat
ca pe inima unui prematur.
Din când în când veneau aici
vorbeau de mine râdeau scuipau
vorbeau din nou pe ton grav.
Am auzit aparatul când au făcut poze
M-au trecut în carnetul medicului
Mi-au făcut certificat de deces
Au scrijelit numele meu în cărțile de istorie
Dar eu nu am plecat.
Pe mine mă veți găsi mereu mereu
plutind șters pe vechile câmpii
ale Bărăganului.
Premiul II : Elena Purușniuc și Ana Zett
Elena Purușniuc s-a născut la 05 iulie 2003 la Botoșani și este studentă la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
nimeni nu știe ce oră e
alergăm desculți prin șanțuri
ca distopicii lui Saramago
cimentul rece
e
împroșcat cu sângele neînchegat al
regretelor noastre
încerc să sparg oglinda din mijlocul drumului
și să tai cu cioburile
toata frica asta lemnoasă
care îmi taie pofta pentru
la vita e bella
nimeni nu știe ce oră e
orele s-au ascuns
ca niște copilași orfani
în genunchii ăștia zgâriați
care se apleacă tot mai des
să ia contact cu podeaua caldă
deloc corozivă
care îi aduce mai aproape de tartarul blestemat
Ana Zett s-a născut la 26 ianuarie 2003 la Ploiești și este studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Specializarea Psihologie, Anul II.
bucurești-suceava
m-a trimis mama cu balerini pe tren
cu șampoane și geluri de duș
mi-a pus tata coniac,
a zis că dacă nu mai pot să îndur locomotiva și vagoanele
să trag o dușcă și devine mai plăcut
m-a trimis mama în albastru
mi-a dat o carte, un aparat și o pereche de ochelari
mi-a dat tata bani
și tata m-a dus la gară
mi-am așezat trupul, ființa și bagajele în tren
le-am pus deasupra capului unei alte ane
să le străjuiască, să nu le fure careva
am văzut-o pe ea cum bea coniac,
am simțit-o pe ea cum respiră greu,
am lăsat-o pe ea să adulmece mirosurile din tren, să se schimonosească,
ea a fost cea care a citit, a inspectat pasagerii și a făcut ochi dulci celui cu tricou galben,
tot ea s-a plâns bețivului că bea și să nu mai bea,
ea, cea de sub mine, și-a dat unghiile cu ojă, urechile cu muzică, limba cu anestezie,
ea s-a dat jos din tren,
jos din gară,
jos din pod,
jos din mașină,
jos-jos-jos
și și-a pus balerinii.
Premiul III : Alexandra Vasile și Roberta Andreea Popescu
Alexandra Vasile s-a născut la 23 decembrie 2002 la Corabia și a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din Craiova.
dormim ca să nu ne amintim
ca să nu dorim
ca să nu învinovățim
ceea ce plutește în cameră nu este praf
este pielea noastră moartă
cele 1,85 g de magneziu nu pot lupta cu cele 20 de toamne dintr-un
singur om
ar trebui să ne cunoaștem așa cum îți știi capacitatea stomacului prin
ingerare mai ales
când îți e foame și cineva îți pregătește farfuria
printre magnolii salcâmi și cireși
îmi clătesc privirea
căldura e un pansament pe o rană matinală iscată
din perioada embrionară parfumul oricui îmi amintește îmi înfing
cheia în mână nu simt
porumbeii se uită la mine ca la o firimitură
ar vrea să mă rupă și să mă înghită
le spun să stea la rând
sunt strivită de altcineva acum.
Roberta Andreea Popescu s-a născut la 21 iulie 2006 la București și este elevă la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”.
Lumină crepusculară
Solul amar al regretului
Cuțitele amintirilor
Ne străpung
Adânc.
Ne transformăm în spectre ale regretelor noastre
Sensuri căutate în labirintul absurd al vieții
Împachetez speranțe în hârtie de ziar
Ecourile durerii noastre
dansez cu lumina palidă
rădăcinile trecutului
mreje
sunt nomad al cosmosului, cel trimis
Caut salvare în adâncuri
simfonie în culori și sunete
drumul spre infern.
Deschid ochii și lumina se ascunde.
filmări slow–motion cu mine clipind
iar contenția lipsește cu desăvârșire
și-mi deformează tot amalgamul dentar
un haos controlat
organizat
și organizat după propriile plăceri trupești
învelește-mi sufletul
cu limba-n care trupul tău vorbește
fatalitatea caracterului organic
poeticul absolut al vitalității și strălucirii
chipuri constrânse
chinuite
materialismul blugilor raiați
indecise caractere mai suntem
ne construim toată personalitatea pe un singur epitet.
și îngerii trec prin iad
iar fluiditatea conversațională e concepută
doar din arta utilizării casnice a
lămâilor.
dulci, acre,
fragile, imagistic vulnerabile
și când fac limonadă voi sădi semințele acestei dinastii
o realitate preconcepută a viitorului
mă urmărește ca iluzia
și creăm o conexiune de tensiune
mirajul florilor de lămâi în golul din piept.
Administrează etichetele. Categorii
Tărie în fragilitate
chintesența din alambicul timpului
sensuri date de subconștient
Echilibru în haos
pensule de lumină,
esențe pure
Întuneric în iluzii
straturi ancestrale ale adevărului incontestabil
alchimist al cuvintelor
sunet și sens în ochii căprui uscați de ritm
Mențiune: Alexandra Vrânceanu
Alexandra Vrânceanu s-a născut la 6 ianuarie 1997 la Bistrița și a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș–Bolyai, Cluj-Napoca și Facultatea de Biologie și Geologie, UBB, Cluj-Napoca.
Pentru Kintsugi
Ochii tăi mi-au dăruit rutina însăși;
în câteva trucuri repetitive ale magicianului
păreau că se ascund
o mie de minute ale inimilor frânte…
supraviețuiam din iluzii și
credeam în dialoguri, în personajul
care a jucat roluri pentru mine.
Acum aud doar monologuri îndepărtate,
un ecou din povestea filofobilului
acel băiat pierdut de adevăr,
un fost prinț albastru, dar
aproape de mine amintirile
au dansat până la sfârșit și
nepăsător ai întors spatele
fără să revezi după umăr o altă Alice, iar
într-un moment cu apusuri ne-am închis cuvintele;
fără chei în buzunare, fără lună
căutam nordul,
deasupra mea un cer în constelații, iar pe pământ
doar pașii îndepărtați și
alchimie.
La proză, premiile I și II nu s-au acordat. Premiul III a fost împărțit, la egalitate, de Corina Daniela Mitroi și Cristina Achiricioaei. Menţiune: Gabriela Ramona Ştiucă.
Membrii juriului îi felicită pe laureați, dorindu-le succes și o frumoasă evoluție creatoare pe mai departe!
Textele câștigătoare vor fi tipărite într-o antologie cu titlul: „o rană pe care nu o las să se vindece”. Informații despre publicarea antologiei laureaților vor fi anunțate pe site-ul https://cenaclulpaveldan.wordpress.com/ și pe pagina de facebook a Cenaclului „Pavel Dan”.
