Se petrec multe lucruri în viața noastră pe care nu le evidențiem, în scris sau altfel, din diverse motive. Unele întemeiate, altele, cu mai puțin temei. Mă voi opri în rândurile de mai jos la fapte istorice deloc evidențiate de profesioniștii prezentului. Aș zice că pe bună dreptate.
Mai exact. Ce se întâmplă cu populațiile civile pe timpul ocupațiilor armatelor învingătoare? În fapt, cum poate fi redată situația civililor trăitori în timpul ocupațiilor militare?
Și concret, la noi în țară până în vara anului 1958 în urma unor acorduri după finalizarea celui de-al doilea război mondial, URSS de atunci a formulat și i-au fost admise pretenții de a-și reloca o parte din armata lor pe teritoriile câtorva state din estul Europei. Astfel că teritoriul nostru geografic a devenit pentru o mulțime de sovietici o casă gratuită și mai ales una cu foarte multe privilegii. Nu pun în discuție modul cum s-a ajuns la astfel de acord știind faptul că în anul 1946, cele câteva sute de comniști de la noi, sprijiniți masiv de puterea militară a URSS-lui bolșevic de atunci au întors complet rezultatele alegrilor și s-au instalat samavolnic la cârma statului român devenind în acest fel un stat vasal unei puteri străine, incapabil, din această perseoctivă să-și formuleze propriile dezvoltări. Așa că noi, generația de după cel de-al doilea război mondial ne-am născut într-o țară deja ocupată și cu un potențial redus de a se autoadministra.
În ceea ce mă privește am trăit doar 3 ani din acea perioadă a ocupației efective a armatei sovietice. Nu am cum să păstrez în memorie ceva, dar urmele ocupației îmi stau foarte bine în minte. Mai mult decât atât, copil și adolescent fiind am reușit să-mi adun multe informații din acel timp și să-mi formulez propria opinie cu privire la „binele” cu care ne-au „copleșit ” sovieticii atunci.
Că, în fapt, a fost vorba de un jaf evident. Azi nimeni nu mai pune la îndoială asta. Deși la prima vedere pare că la nivel de stat întreținerea a câtorva zeci de mii de soldați străini nu ar ridica costuri mari, prezența lor în societatea și cultura noastră de atunci a lăsat în timpurile viitoare urme neșterse și chiar dureroase. Căci, în majoritatea cazurilor de acest fel, armata biruitoare, cea de ocupație are un comportament realmente barbar, nestăpânit cu populațiile civile. Exact la fel s-au petrecut lucrurile și la noi în perioada „ajutorului” neprețuit al URSS-lui în înfăptuirea societății comuniste. În ciuda unor reguli achiesate prin tratat, soldații acestei armate au comis acțiuni dincolo de lege înăuntrul comunităților în care erau încartiruiți. Fapte care n-au ajuns niciodată să fie judecate de justiția din acel timp. Furturi, tâlhării și mai ales violuri.
În România în perioada dintre anii 1946-1958 pentru soldații sovietici ( ruși trecuți de 19 ani, fără prea multă educație), s-a dat liber la infracțiuni. Furturile directe nici măcar nu se mai raportau, fiind acțiuni oarecum compensatorii „binelui primit”. Dar violurile femeilor tinere căsătorite sau chiar fecioare erau de cele mai multe ori păstrate la tăcere având în vedere natura personală a infracțiunii. În cel mai bun caz, femeile își povesteau dramele celor foarte apropiați și cu asta cazul din punct de vedere al vreunei cercetări, se încheia. Numai că tragedia continua atunci când femeia se întâmpla să rămână însărcinată după un astfel de viol. Încă mai sunt prin satele noastre femei bătrâne care își amintesc zilele în care erau fugărite de soldați ruși călare pe cai. Noi am văzut doar în filmele americane spaima femeilor care fugeau de spanioli când aceștia au pornit la căutarea terenurilor pline cu aur din America. Dar dramele româncelor noastre au continuat mai ales după ce unele dintre ele au avut neșansa să fie prinse. Și apoi puse să aleagă între rușine și demnitatea de soție.
Nicio autoritate de atunci încoace nu s-a sinchisit să cerceteze fapte din care în națiunea română au apărut copii ca urmare a înfrângerii voinței femeilor românce. Nu avem numărul lor, dar putem presupune că acești copii sunt foarte mulți. Au fost crescuți ca și noi în același regim, au beneficiat de tutelă părintească normală, dar nu au gena românilor. Chiar dacă mamele lor au fost românce.
Iată de ce astăzi vedem printre noi oameni cărora nu le pasă câtuși de puțin de națiunea noastră. Și ajunși, chiar prin mijloace legale, democratice în fruntea statului ei se comportă ca dușmani ai noștri. Este foarte posibil ca aceștia să fie chiar dintre cei zămisliți nefiresc, sălbatic, de barbarii care au fost lăsați în țară să ajute la consolidarea „societății ideale”.
Rușii, au făcut tot ceea ce armatele de ocupație fac în teritoriile biruite. Nu s-au dat înapoi de la nimic, considerând ca normal și cuvenit tot ceea ce au comis. Eu nu am cunoștință de vreun caz în care aceștia să fie pedepsiți. Dar nici nu pot să afirm că nu s-ar fi întâmplat pe undeva asta.
Se spune că învingătorii iau totul. Este adevărat numai că sufletul unei națiuni nu poate fi decât cel mult mutilat, nicidecum răsturnat. Deci, rușii, n-au reușit, chiar dacă nu asta și-au propus atunci, să ne distrugă ca și nație. Cu atât mai mult acum în zilele noastre eu am convingerea că nimeni n-o va putea face. În ciuda eforturilor celor de la Davos, noi românii vom rămâne înăuntrul granițelor rânduite de Dumnezeu și ne vom păstra tradițiile, cultura și credința în Dumnezeu.
Noi știm că Dumnezeul nostru nu este doar o parte din noi, un moft sau o modă a vremii, cum l-au „nesocotit” cei din UE, cărora nu le mai trebuie. Martirii închisorilor comuniștilor spun asta deslușit. Iar noi n-am ajuns chiar la limita de jos încât să ne descotorisim de istoria noastră. Ea este clădită pe încrederea în Dumnezeu. Al cărui Nume a fost așezat chiar pe Constituțiunea din anul 1923, imediat după ce România s-a reîntregit ca stat unitar, național și indivizibil.
Să fim sănătoși cu toții, să ni-l putem apăra în continuatre. De mult prea mulți vrășmași. De afară cât și dinăuntrul țării.
- Citește mai multe OPINII ale autorului – AICI
